Interviuri

“Arta trebuie să fie copilul care urlă şi cere atenţie, altfel părinţii îl vor uita într-un colţ şi îşi vor urmări netulburaţi emisiunea preferată la televizor.” (I)

[dropcap]1.[/dropcap] -Cum te-ai apucat de scris, ai mai scris înainte, ai scris şi poezii?

N-aş putea spune exact pe la ce vârstă m-am apucat. Am scris mult timp în joacă – de fapt încă mai scriu aşa – fără să îmi pun serios problema că aş putea face ceva cu fragmentele de proză, ceva cum ar fi să le aranjez într-o carte şi să le public, nici măcar într-o revistă. Până în urmă cu câţiva ani nu m-a preocupat deloc aspectul ăsta, al împărtăşirii scrisului cu ceilalţi. Nu eram deloc genul care să-şi înnebunească prietenii dându-le foi volante cu fragmente din diferite cărţi în lucru, ba aş spune că eram chiar opusul, mă deranja când cineva descoperea din greşeală chestii din astea prin calculatorul meu. Am scris pur şi simplu de plăcere, am făcut tot felul de experimente cu scrisul. Deci răspunsul e da, a existat scris şi înainte de Sânge satanic.

“Simt că în proză ai mai multă libertate şi că poţi scrie ca şi cum nu ţi-ar păsa că au mai fost scrise cărţi înaintea ta.”

Am scris şi unele chestiuţe care probabil ar putea fi privite ca poezii, deşi probabil că mai degrabă le-aş posta la “diverse”, dacă aş vrea să le împărtăşesc. Părerea mea este că poezie bună, autentică, este extrem, extrem de greu să scrii astăzi şi tocmai de asta admiraţia mea pentru poeţii buni care au apărut în ultimii ani este nelimitată. Cred că aici apare un oarecare paradox: deşi poezia ar trebui să-ţi ofere ţie ca autor mai multă libertate de exprimare decât proza, care presupune control, ordine, coerenţă, în realitate poezia depinde foarte mult de tehnică, de limbaj, de cunoaşterea amănunţită a ceea ce s-a scris şi ce se scrie în prezent… Fireşte, ea presupune talent şi originalitate, dar ele nu pot sta aşa, în gol. Scheletul ăsta tehnic pe care se sprijină poezia este important. Sunt şi autori foarte originali care încearcă să incendieze acest schelet, dar este foarte greu să convingi cititorul să meargă pe mâna ta. Din punctul meu de vedere, ar fi absolut fenomenal ca fiecare autor să vină cu propriul său schelet, să dinamiteze tot ce s-a făcut înainte… Poate cineva ar putea susţine că acelaşi lucru se petrece şi în proză, doar că eu nu sunt complet de acord. Simt că în proză ai mai multă libertate şi că poţi scrie ca şi cum nu ţi-ar păsa că au mai fost scrise cărţi înaintea ta. În poezie, sunt ceva mai mari şansele să repeţi ceva ce s-a mai spus, chiar dacă mesajul tău este în întregime autentic. E mai greu să păstrezi balanţa între autentic (ceea ce te reprezintă şi vrei neapărat să transmiţi) şi inovaţie (grija pentru a nu te repeta).

Dar mi-ar plăcea să scriu într-o zi un volum de poezii. Genul ăla de poezie–poveste, cu personaje, chestii. Care să fie bun neapărat, sau cel puţin eu să-l simt aşa.

2. -Cum ai resimţit experienţa debutului?

Sincer, ameţitoare, crazy, atât în sens bun cât şi în sens rău. Nu aveam cine ştie ce aşteptări, mă gândeam că romanul ar putea atinge câţiva cititori, care să-l înţeleagă cu adevărat şi să-l aprecieze dar, dacă mi-ar fi spus cineva în noiembrie 2010 când a apărut prima ediţie că peste numai un an vor exista bătăi (la propriu!) între fani şi hateri, i-aş fi spus că n-am nevoie de idealisme din astea deplasate pe post de încurajări :D . L-am publicat având aşteptări să zicem realiste, ştiind că în România, una peste alta, se citeşte puţin, că dintre cei care citesc (puţin) o foarte mică parte se îndreaptă către literatură română, că din cei foarte, foarte puţini care citesc literatură română şi mai puţini aleg cartea unui autor aflat la debut, cu atât mai mult cu cât apare la o editură venită nou pe piaţă. Convingerea asta nu mi-a fost decât parţial infirmată, în ciuda faptului că Sânge satanic a avut un public de sute de ori mai larg decât îmi imaginasem eu; sunt conştientă că unii dintre cei care au căutat cu aviditate cartea şi au citit-o nu au privit-o neapărat ca literatură, ci au fost atraşi de poveste, de subiect. Au căutat un anume inedit, un anumit extremism, dar nu se poate spune că au înţeles-o ca literatură. Din fericire, ei sunt doar un procent, cartea a avut un public extrem de variat – chiar şi prin prisma vârstei.

Cel mai vârstnic cititor de care am aflat eu are 82 de ani (şi i-a plăcut la nebunie Sânge satanic, fiind un om foarte open-minded, cu mult simţ al umorului – atât de diferit de marea parte a celor din generaţia sa, care de obicei fie târăsc după ei un sac plin de prejudecăţi, fie s-au senilizat de mult), în timp ce, la polul opus, am o fană de numai 11 ani şi jumătate (care l-a citit cu acordul părinţilor – o chestie ce mi se pare esenţială, apropo de argumentul amărât cu “Tu ai da copilului tău aşa ceva?”; ei bine, nu numai eu, despre care se spune că sunt dusă cu pluta, i-aş da copilului meu să citească, ci uite că şi alţii o fac).

“Una din realizări este că am reuşit să fac persoane foarte tinere să ţină o carte în braţe şi să o savureze”

La capitolul împliniri post-debut aş nota sutele de e-mailuri pe care le tot primesc de vreun an încoace, unele sunt teribil de emoţionante, sunt uimitoare; de fiecare dată rămân cumva fără capacitatea de a articula ceva drept răspuns. Oricâte aş primi şi oricâte cuvinte frumoase de mulţumire pentru că am scris cartea asta mi s-ar spune, de fiecare dată când primesc un mesaj de la un cititor nou este ca şi cum ar fi primul ever. Le simt şi cumva nemeritate, pentru că mie mi-a făcut plăcere să scriu cartea, mai mult decât plăcere, am simţit o nevoie de nereprimat de a o scrie, deci practic a fost în primul rând beneficiul meu. Primesc şi scrisori clasice, prin poştă. După lansarea de la Timişoara, am primit o astfel de scrisoare clasică de la o cititoare care mi-a devenit între timp şi amică, Alexandra; scrisoarea ei mi-a fost înmânată printr-un prieten comun şi e pur şi simplu fantastică – acum stă bine ascunsă în singurul meu exemplar din prima ediţie din Sânge satanic şi am de gând să o recitesc dacă vreodată voi avea dubii legate de scrisul meu… pentru că acolo sunt notate exact genul de sentimente care te fac automat să simţi că are rost să scrii şi mai ales să publici, să împarţi cu cititorii ceea ce creezi. Sunt cititori care mă recunosc prin baruri, prin cafenele sau pur şi simplu pe străzile din Centrul Vechi (Facebooku e vinovat probabil!) şi vin să-mi spună pe viu impresiile lor. La Gaudeamus s-a întâmplat la fel, a fost emoţionant. În acelaşi timp e şi puţin scary, într-adevăr… Partea bună e că haterii sunt întotdeauna laşi când vine vorba de confruntări faţă în faţă, deci, pentru moment, nu cred că îmi trebuie permis pentru armă :P

Una din realizări este că am reuşit să fac persoane foarte tinere să ţină o carte în braţe şi să o savureze chiar dacă, aşa cum ziceam la început, poate că ei nu ştiu exact ce e ficţiunea, ce a ăla un personaj literar, cum e cu scrisul la persoana I şi aşa mai departe. Dar nici nu contează, pentru că au destul timp să descopere, important e că au făcut pasul ăsta.

Pe lângă fanii pe care mi i-a câştigat cartea, ea a mai făcut un lucru minunat, şi anume a fost foarte pe sufletul unor oameni pe care îi admir de pe vremea când nu-mi trecuse prin cap că voi scrie o carte sau că voi scrie în general. Mulţi dintre scriitorii mei preferaţi au citit cartea şi au apreciat-o. Asta înseamnă enorm pentru mine, şi este fără-ndoială unul dintre motivele pentru care mă bucur tare mult că am publicat-o. Emoţia pe care am avut-o citind impresiile acestor oameni despre romanul meu va fi mereu una dintre cele mai frumoase amintiri ale anilor ăştia. Şi, pe lângă amintire, va fi şi o certitudine de un anumit tip… chiar dacă asta ar putea să sune ca o afirmaţie arogantă.

“un om fără lecturi, fără discernământ, fără cunoaşterea corectă a limbii în care se exprimă, fără inteligenţă şi intuiţie nu are o VOCE şi nu trebuie lăsat să creadă că o are.”

La capitolul dezamăgiri, mult mai mult decât reacţiile nejustificat şi gratuit agresive la apariţia cărţii, venite din partea necititorilor ei, m-a deranjat descoperirea gradului uriaş de prostie care subzistă la periferia literaturii. Sunt acolo acei oameni care ţin de ani de zile piciorul ridicat, pregătit să păşească fix pe graniţa care, odată trecută, îi transformă în autori. Oamenii care au impresia că se pricep la literatură, că ştiu să deosebească valoarea de nonvaloare – aici intră indivizi care se chinuie de 10 ani să păcălească un editor să-i publice, diverşi aşa-zişi critici cu mentalităţi provinciale, comentatorii pe diferite forumuri/site-uri, o faună destul de diversă. Chiar a fost o revelaţie pentru mine chestia asta, nu-mi imaginam că oameni atât de proşti şi cu atât de multe prejudecăţi se ţin cu dinţii de fusta literaturii. Nici până în prezent nu mi-am dat seama care ar fi, totuşi, scopul pentru care o urmăresc cu atâta aviditate, din moment ce e evident că nici n-o înţeleg, nici nu-i pasionează cu adevărat.

Am avut polemici foarte dure cu astfel de indivizi, şi nu doar în legătură cu cartea mea. Aş lua oricând apărarea oricărei cărţi bune sau aproape bune în faţa unor astfel de specimene, indiferent cine e autorul cărţii, chiar dacă nu-mi e prieten, chiar dacă poate nici nu mă dau în vânt după el. Asta pentru că un om fără lecturi, fără discernământ, fără cunoaşterea corectă a limbii în care se exprimă, fără inteligenţă şi intuiţie nu are o VOCE şi nu trebuie lăsat să creadă că o are. M-am trezit brusc, după publicarea cărţii, în faţa unei grămezi de excremente foarte urât mirositoare, excremente care vociferau jignite că “am avut tupeul şi nesimţirea” să scriu o carte altfel. Multe lucruri pe care le-am experimentat din interacţiunea cu ele nu le-aş fi crezut în veci dacă mi-ar fi fost povestite de altcineva. Le-aş fi crezut pur şi simplu proiecţiile unei minţi bolnave.

România trăieşte în multe privinţe – în special când vine vorba despre moralitate şi despre discrepanţa uriaşă între ceea ce simţim/gândim de fapt şi ceea ce vrem să creadă ceilalţi despre noi că simţim/gândim – într-un dulce şi deconcertant, prin naivitate, medievalism. Mă amuzam de curând amintindu-mi ceva ce spusese Ştefan Bolea într-un interviu mai vechi: că i-ar fi plăcut să trăiască pe vremea vânătorilor de vrăjitoare, pentru că ura şi opacitatea maselor faţă de ceea ce nu înţeleg l-ar fi motivat foarte mult. Dacă stăm să ne gândim, nu ne-am îndepărtat, ca structură spirituală, prea mult de acele vremuri.

Adevărul este că lumea literară e foarte diferită atunci când o priveşti din afară, faţă de ceea ce descoperi când o priveşti pe dinăuntru. Odată ce intri în interiorul ei, chiar e o nebunie, se întâmplă nişte lucruri pe care nici nu ai cum să le povesteşti celor de afară, pentru că te-ar crede nebun şi ar începe să-şi facă griji pentru tine. De asta, un număr mare de scriitori, după debut, sunt pe bună dreptate dezamăgiţi şi se întreabă dacă are rost să continue pe drumul ăsta. Cei nu tocmai rezistenţi ajung la concluzia că e o luptă care în final nu merită şi abandonează, ceea ce e foarte trist, pentru că talentul nu ţine (şi nici nu ar trebui să ţină) de rezistenţa la imbecilitatea altora, de capacitatea de a te detaşa de ea. Mă întreb uneori câtă literatură adevărată s-o fi pierdut din cauză că a avut neşansa să se nască într-o minte ce trăieşte (poate printr-o ironie a sorţii) într-o ţară de retardaţi.

3.-Cum a fost experienţa de a te pune în locul unui bărbat şi a scrie atât de masculin? Mi se pare că surprinzi foarte exact şi credibil mintea unui mascul de vârsta lui M., personajul principal din Sange satanic.

Nu a fost dificil, a decurs foarte natural. Ca o paranteză, acum am ceva dificultăţi în a mă pune în pielea unui personaj feminin! Cu M. a fost foarte uşor şi firesc, practic personajul este miezul cărţii, de la el a pornit toată ideea şi nici nu mi-am pus problema să scriu altfel decât din perspectiva masculină, a acestui personaj.

Am vrut iniţial o provocare pentru mine, cu acest scris din perspectivă masculiună; mi-am dorit să nu fie facil, la îndemână, să fie mai degrabă ficţiune, transpunere, de la un capăt la altul, dar o ficţiune coerentă. Presupun că, până la urmă, obişnuindu-mă atât de mult cu personajul şi intrând atât de bine în pielea lui, fiindu-mi uşor să văd lumea prin ochii lui, provocarea s-a evaporat undeva pe traseu… Sau nu, naiba ştie.

orice tip superinteligent nu poate fi, măcar într-o anumită măsură, altfel decât misogin”

Misoginismul lui M. l-am asimilat foarte natural, asta pentru că, pe de o parte, mă deranjează puternic feminismul şi falsitatea pe care o propovăduieşte iar, pe de altă parte, cred că orice tip superinteligent nu poate fi, măcar într-o anumită măsură, altfel decât misogin.

Fireşte, au apărut şi vreo 2-3 voci care au susţinut că personajul nu e credibil, pentru că romanul e scris de o femeie care nu are „coaie reale”. Sunt convinsă că, dacă aş fi semnat cartea cu un pseudonim masculin, nici prin cap nu le-ar fi trecut să-i conteste veridicitatea din perspectiva asta. Dar deh… oricum, la români o carte despre al cărei autor nu se ştie mai nimic e judecată în proporţie de 80 la sută (aici sunt optimistă, altfel aş fi dat un procent chiar mai mare) după copertă, titlu, editură, recomandarea de pe spate şi poza autorului, dacă reuşesc s-o dibuie pe net. Aşa că, odată ce au văzut că ai nume feminin, automat vor porni cu prejudecata că scrii ca o femeie. Bine, asta nu e în întregime o prejudecată, experienţa lecturii te învaţă că multe autoare chiar scriu altfel din cauză că sunt femei şi au o viziune tipic feminină, dar mai sunt şi excepţii.

Explicaţia, sau cum să-i spun – poate secretul… intrării mele atât de uşor în pielea lui M. a fost că nu mi-am imaginat nici măcar o secundă, în timp ce scriam, cum va fi citită cartea. Scrisul la ea a fost în permanenţă menţinut la stadiul de experiment, dacă iese ceva bine, dacă nu, asta e. Nu am simţit că mă priveşte cineva peste umăr, că are aşteptări să scriu într-un anumit fel, şi asta a însemnat libertate şi joacă. Îmi mărturisea recent un scriitor că nu poate concepe o carte fără să aibă în minte figura unui potenţial cititor… Ei bine, eu cred că tocmai fără figura asta în minte poţi scrie necenzurat şi autentic.

4.-Am văzut undeva, într-o recenzie, că Sânge satanic era, după spusele autorului recenziei, recomandat persoanelor insensibile. Eu, personal, aş zice că dimpotrivă, este recomandată tocmai persoanelor sensibile datorită nevoii de reîntoarcere la inocenţă, o nevoie care răcneşte dincolo de toată nebunia şi revolta lui M. Tu cum crezi/vezi că stă treaba, din inside?

Sunt complet de acord cu tine, este o carte în special pentru persoane sensibile; eu cred că unul din meritele ei este potenţialul ăsta de a trezi cititorul, de a-l agresa dar cu o finalitate, cu un beneficiu, or asta nu poate funcţiona decât dacă cititorul este deschis, permeabil. Unui individ care suferă de autosuficienţă, care crede că deţine toate răspunsurile fiindcă i le-au oferit alţii pe tavă, nu aş avea de ce să-i recomand Sânge satanic. Şi tocmai acest tip de individ, cu răspunsurile notate pe uşa frigiderului, este cel insensibil, cred eu. Iarăşi, cartea are multe pasaje sentimentale, romantice şi aşa mai departe… deci e clar cam pe unde îşi întâlneşte cititorii.

“Arta trebuie să fie copilul care urlă şi cere atenţie, altfel părinţii îl vor uita într-un colţ şi îşi vor urmări netulburaţi emisiunea preferată la televizor.”

Bine, acum depinde şi cum definim toată treaba asta cu sensibilitatea. Pentru mine, a fi sensibil înseamnă să te laşi impregnat de tot ce există în jurul tău, să trăieşti deschis la orice tip de provocări, să fii capabil să înveţi ceva nou în fiecare zi din viaţă, să descoperi mult şi intens. Dacă prin sensibil înţelegem doar o persoană care vomită când urmăreşte trailerul de la Saw (ăsta cred că este sensul în care autorul recenziei avertiza potenţialii cititori), sau ca ăia care leşinau când citea Palahniuk din Bântuiţii, atunci nu ştiu, poate că are dreptate:). Aici simt că este necesară o digresiune: dacă aş fi avut neşansa să mă număr printre aceşti oameni cu “stomăcele sensibile”, cum bine i-ai denumit tu, aş fi făcut tot posibilul să depăşesc acest neajuns fiziologic, pentru că este inacceptabil să renunţi de bunăvoie la o parte însemnată a artei doar din pricina unei indisponibităţi ce poate fi lesne educată şi depăşită.

Cred că arta va deveni din ce în ce mai agresivă, atât în ce priveşte conţinutul, cât şi prin forma sa şi prin modurile prin care îşi atrage publicul. Nu pot decât să salut această direcţie, deoarece numai prin ea arta îşi va putea recupera locul ei de drept în vieţile oamenilor care s-au grăbit s-o dea pe uşă afară, ca pe ceva de care se pot lipsi. Numai fiind agresivă şi insinuându-se în existenţa oamenilor, ea va reveni la rolul ei esenţial. Arta trebuie să fie copilul care urlă şi cere atenţie, altfel părinţii îl vor uita într-un colţ şi îşi vor urmări netulburaţi emisiunea preferată la televizor.

În plus, chiar dacă arta nu s-ar afla în situaţia asta ingrată de a fi nevoită să-şi recucerească locul meritat în viaţa oamenilor, loc ce a fost luat între timp de supermarket, mall, reality show-uri, ea oricum ar trebui să fie agresivă, pentru că arta este o oglindă a vremii în care este concepută. Trăim cumva într-o lume frumoasă, paşnică, minunată? Evident că nu, iar arta trebuie să reflecte urâţenia şi mizeria din jur, chiar şi atunci când mesajul ei ultim este unul pozitiv. Pentru cei care vor spune că ba da, trăim într-o lume minunată din care nu trebuie schimbat nimic, nu am decât două reacţii posibile: degetul mijlociu sau să îi ajut să găsească adresa unui psihiatru bun şi răbdător.

“nu te obligă nimeni să trăieşti conectat la realitate, dar dacă alegi să te izolezi, măcar fă-o până la capăt, nu veni să afirmi că realitatea e aşa cum o vezi tu din cutiuţa ta”

Îmi displac foarte mult oamenii care se izolează într-un glob de cristal (sintagma “turn de fildeş” îmi repugnă, pentru că ea a fost în general abuziv asociată artiştilor – există prejudecata asta că artistul se retrage acolo, deasupra tuturor, şi îşi scrie nestingherit opera; în ziua de azi, nu cred că greşesc să spun că tocmai artistul simte mai mult pulsul realităţii, el se află în inima lucrurilor, nu omul mediocru, care vegetează în faţa televizorului – iar acest lucru cred că s-a văzut şi la evenimentele recente de la noi, manifestaţiile anti-Băsescu, unde artiştii s-au aflat mai mereu în stradă, în miezul lucrurilor) şi, după o perioadă, când globul se sparge, rămân şocaţi de cât de mult s-a schimbat, în rău, lumea în jurul lor şi încep să se lamenteze. Mă rog, nu te obligă nimeni să trăieşti conectat la realitate, dar dacă alegi să te izolezi, măcar fă-o până la capăt, nu veni să afirmi că realitatea e aşa cum o vezi tu din cutiuţa ta, bună şi frumoasă, fiindcă e clar că ai o problemă de percepţie.

Revenind la întrebarea ta, apropo de confuziile astea pe care le fac unii, citeam de curând într-o recenzie că Sânge satanic ar fi o “carte scrisă fără suflet”. Mi-a venit aşa o poftă să trimit autoarea recenziei direct la Platon, să vadă care-i treaba cu sufletul, să nu mai folosească expresii agăţate după ureche din telenovele. N-am mai trimis-o până la urmă, că n-avea rost: ar fi zis că e un porc frustrat misogin.

540191_511240778915875_1151700751_n

5.-Cât de mult din tine se regăseşte în ideile şi viziunile lui M. despre oameni, viaţă etc?

Destul de mult. Iniţial, mă gândisem la M. ca la un alter ego masculin, un fel de frate siamez, dar, scriind la carte, personajul a căpătat viaţă proprie, gânduri proprii, sentimente care sunt doar ale lui şi tot aşa… Nu am vrut să ciuntesc personajul şi să-mi impun propriile idei, atunci când el tindea să meargă pe un drum care se abătea un pic de la ce îmi imaginasem eu ca alter ego. Sunt şi unele trăsături ale personajului în care nu mă regăsesc. Cum bine ai remarcat, M. are o inocenţă şi un idealism foarte bine ascunse dar totuşi extrem de intense. Idealismul ăsta este un mecanism intim care îl ghidează în tot ceea ce face. Se implică foarte mult, crede în oameni, nihilismul lui este de fapt un umanism, este dezamăgit constant de aceştia tocmai pentru că îşi imaginează că pot fi mai buni de atât. Ura lui M. faţă de umanitate este o fostă iubire puternică. Aici este un punct în care concepţiile mele se despart puţin de ale lui M. – eu nu pot fi atât de idealistă, sunt ceva mai sceptică.
Dar, fireşte, în ciuda acestui lucru, semănăm într-o proporţie mare. Cred că este firesc, mai ales fiindcă Sânge satanic e un roman de debut. Din ce am observat, orice autor la debut încearcă să facă un fel de statament, să dezvăluie cititorilor foarte mult din propria lui personalitate, să pună în cartea aia o proporţie însemnată din weltanschauung-ul său, şi mi se pare un impuls complet justificat. Scuzabil, dacă e musai să-i dăm şi o nuanţă negativă. Până în momentul debutului, fiecare autor adună multe idei, multe stări, multe convingeri, îşi face propria filosofie de viaţă şi e normal să o transpună în carte. Până la urmă, despre ce să scrii în prima ta carte dacă nu despre tine?

cristina-nemerovschi-sange-satanic-editia-a-doua

Share Button

Lasă un răspuns