Interviuri
„Rock-ul nu este doar muzică – e și atitudine, revoltă, filosofie, înțelegere profundă a lucrurilor din jur, nonconformism și verticalitate”
1.) Salutare! Pentru inceput, te rog sa-ti faci o mica autoprezentare
pentru cititorii JURNAL ROCK.
Salut! M-am nascut in Bucuresti intr-o frumoasa primavara, prin anul 1980. Pana sa public cele doua romane – Sange satanic si Pervertirea, ambele la editura Herg Benet – am imbinat traitul cu cititul, muzica (rock, evident) cu filosofia, momentele extreme, “la limita”, cu indelungi perioade de reflectie, exteriorizarea, expansivitatea cu interiorizarea si cred ca astfel au luat nastere si aceste doua carti ale mele. Sunt foarte deschisa, dar si foarte transanta. Imi plac oamenii sofisticati, complicati, cei care au un procent cat mai mare de unicitate si stiu sa si-l exprime. Imi plac oamenii care nu pot trai fara sa creeze, imi plac oamenii care isi cunosc propriul sine si sunt fascinati de introspectie, imi plac chiar si narcisistii si artistii aroganti. Detest prostii, sub orice forma se prezinta ei. Avand in vedere numarul mare si – din pacate – in continua crestere al acestora, probabil ca afirmatia asta din urma ma face, clar, vinovata de mizantropie.
Daca aceasta autoprezentare succinta nu v-a satisfacut curiozitatea, gasiti mai multe aici: http://www.morgothya.ro/cristina-nemerovschi
2.) Cand ai avut prima data contact cu fenomenul rock si cand ai inceput sa scrii “dark”?
Cu muzica rock am avut contact destul de devreme, pe la 9-10 ani. Am inceput cu hard rock, heavy metal, din balade in hituri, de la trupe mai mainstream am ajuns sa descopar tot mai multe formatii underground, sa gust diferite genuri de rock si metal. Cred ca am avut noroc fiindca am prins o perioada foarte frumoasa, in care “comunitatea” rock nu era atat de divizata ca acum, se imprumuta foarte multa muzica, se socializa enorm, totul era mult mai outdoor decat este acum, cand fiecare sta in fata propriului computer si ii injura pe cei care asculta alta trupa decat cea a carui fan este el. Pe atunci, era mult mai evident ca rock-ul nu este doar muzica – e si atitudine, e revolta, e filosofie, e o intelegere profunda a lucrurilor din jur, este nonconformism si verticalitate, iubire pentru libertate, este practic o teorie comuna pe care o impartasesc oamenii care iubesc aceasta muzica si care se regasesc in diversitatea ei, o teorie ce imbraca multe aspecte. Fireste, mai sunt si astazi oameni care simt lucrurile astea atunci cand asculta rock/metal. Pentru ei, tot respectul!
Este grozav, pe de o parte, ca acum avem atat de mult rock/metal la indemana, la doar un click distanta – dar, pe de alta, s-a pierdut o anumita emotie, bucuria cu care asteptai sa te intalnesti cu cineva care sa-ti imprumute o caseta pe care mureai s-o asculti. Accesibilitatea e buna, atat timp cat nu uiti sa pretuiesti ceea ce ai.
Am inceput sa scriu “dark” practic in clipa in care am inceput sa scriu. Nu-mi amintesc sa fi scris vreodata lucruri frumoase, usurele, luminoase, superficiale. Nu mi-am propus niciodata sa ajut cititorul sa intre intr-o lume de vis, in care sa uite de neimplinirile din viata reala. Cititorul pe care il vreau eu nu este cel care isi doreste sa fuga, sa abandoneze lupta, ci este omul lucid care vrea sa vada constant defectele lumii in care traieste, ca sa le poata infrunta si eventual invinge, schimba, cuceri. Cititorul meu ideal nu are nevoie de ochelari cu lentile colorate, care sa-i picteze realitatea in roz si sa i-o faca suportabila.
In plus, in momentul in care scriu imi place sa ma confrunt cu partea cea mai intunecata din mine, pe care o analizez cel mai bine astfel, prin scris. In general, latura asta agresiv-intunecata pe care o posedam cu totii este destul de bine ascunsa, si cred ca este important sa gasesti o cale prin care sa comunici cu ea, macar din cand in cand. Ea este si foarte imprevizibila si cred ca trasatura asta ii confera un potential artistic foarte mare – din punctul meu de vedere, o opera de arta iese cel mai bine atunci cand artistul habar nu are la ce sa se astepte de la el insusi in timpul creatiei. Practic, porneste la drum deschis la orice fel de posibilitati.
O explicatie pentru care cele doua romane scrise de mine au fost citite si apreciate in special de rockeri ar putea fi tocmai ca muzica asta te pregateste constant pentru confruntarea cu sinele tau sincer, cu ceea ce esti de fapt si nu cu ceea ce obisnuiesti sa arati celor din jur, din comoditate sau din instinct de supravietuire. Cred ca noi, ascultatorii de rock, suntem obisnuiti mai mult cu sinceritatea si cu realitatea neinfrumusetata, cu lumea asa cum este ea, fata de cei care asculta muzici mai “comestibile”.
3.) Cum au fost primite cartile tale de apropiati?
Evident, toti prietenii s-au bucurat foarte mult citindu-le, le-au savurat intens, asta si pentru ca, in Sange satanic cel putin, foarte multe intamplari sunt inspirate din evenimente care s-au petrecut cu adevarat, in timp ce unele personaje au imprumutat trasaturi de la indivizi care exista in carne si oase. Prietenii au avut bucuria acelui sentiment pe care nu-l ai prea des, de a fi participat “pe viu” la niste lucruri care acum sunt impartasite si cu altii, lucruri care sunt, cumva, transformate in legende, intrate deja in folclor . S-au bucurat de asemenea sa ma regaseasca si in postura de autor la fel de sincera precum ma stiau ca prietena.
Parintii mei inca nu mi-au citit cartile, incerc sa aman cat mai mult momentul 
Fascinanta mi s-a parut insa pasiunea cu care romanele – in special Sange satanic, pentru Pervertirea deocamdata e putin prea devreme sa ma pronunt, e prea tanara inca – au fost intampinate si asimilate de oameni cu totul straini mie, si mai ales atat de diferiti intre ei. Din cei 4000-5000 de cititori, inca nu pot face un portret care sa includa toata aceasta varietate, pornind de la varsta si sfarsind cu alte preferinte literare sau raportarea fata de religie. Am cititori de 13 ani si cititori de 81 de ani, am cititori antireligiosi extrem, dar si oameni care merg in fiecare duminica la biserica, si asta e doar un exemplu care imi vine acum in minte.
Ca sa inchei, daca din partea prietenilor ma asteptam la reactii pozitive, avand in vedere ca am pus in aceste carti foarte mult din ceea ce sunt eu, ce am primit in schimb din partea celor cu care nu am alta legatura decat aceea (incredibila, ce-i drept!) pe care o creeaza schimbul de idei, stari, etc. intre autor si cititor a fost, in unele momente, coplesitor si din cale-afara de emotionant. Nu pot decat sa le multumesc. Si sper sa le rasplatesc aceasta bucurie a autorului care este citit, cu viitoarele mele carti, care sa le placa la fel de mult.
4.) Ce ii lipseste cel mai mult unui artist roman?
Ii lipsesc atat de multe lucruri incat nici nu stiu cu ce sa incep… Daca ar fi sa dau un raspuns in doar cateva cuvinte, as spune ca Romania de azi este cel probabil mai infiorator cadru in care unui artist i-ar trece prin cap sa creeze; cred ca numai un artist extrem, extrem de masochist ar proiecta o astfel de distopie cum e Romania de astazi, in care sa se desfasoare, daca ar avea la indemana si o alta versiune de lume.
Chiar citeam recent un interviu realizat de tine cu Coiotu de la Trooper, in care el raspundea la aceeasi intrebare, si spunea ca artistului ii lipseste in primul rand linistea, iar societatea cu ritmul ei nebun, producator de angoase, ii omoara creativitatea. Nimic mai adevarat. E evident, la o prima privire, ce-i lipseste artistului roman la un nivel de baza – el nu se poate intretine din arta sa; arta inca este vazuta ca un capriciu, ca un moft, ca un lucru de care ne putem lipsi. Perceptia romanului este ca un cizmar e mai valoros decat un pictor, fiindca nu poti merge la sapa incaltat cu un tablou. Am vazut reticenta incredibila a unor oameni atunci cand vine vorba sa dea 20 de lei pe o carte – “asa mult?!!”, se intreaba ei. Fireste, suma respectiva o pot da fara probleme pe juma de metru de carnati.
Artistul se gaseste astfel in situatia ingrata de a munci pentru supravietuire intr-un domeniu diferit (adesea, nici macar colateral) de cel al creatiei sale si, cum in Romania un job platit decent este doar unul care te tine 11 ore pe zi lipit de birou si in cateva luni te baga in spital, fireste ca de multe ori creativitatea se duce pe apa sambetei…
Artistului roman ii mai lipseste si altceva, si aici sunt convinsa ca voi starni ceva iritare din partea unora. Lipsa asta este, la un anumit nivel, chiar mai trista si ingrijoratoare decat cea amintita mai sus. Artistului roman ii lipseste un public larg si avizat. Ii lipseste acel public capabil sa discearna singur, care are experienta necesara si instinctul bun pentru a face deosebire intre arta autentica si kitsch. Ii lipseste un public fara prejudecati, care sa nu porneasca la degustarea artei cu aberatia in cap ca “daca e de-al nostru, atunci e prost”. Orice artist, chiar daca poate nu vrea sa o recunoasca direct, are nevoie de public. Feedback-ul primit il motiveaza sa continue, si adesea acest feedback, daca e suficient de puternic, il poate face pe artist sa se lupte in continuare cu lipsurile materiale, despre care vorbeam mai sus… Din pacate, publicul larg e manipulabil, nu are criterii proprii, nu si-a dezvoltat un gust personal si valid pentru arta. E aproape imposibil sa convingi un om indoctrinat zilnic de televizor, spalat pe creier de show-urile maneliste din media, sa acorde o sansa si 15 lei unui concert rock dintr-un club, in loc sa mearga gratis in piata la mici si bere si sa se delecteze cu tatele excesiv mediatizate ale Innei.
Artistului roman ii mai lipseste o echipa profesionista, bine antrenata, care sa se dedice promovarii lui. Daca in afara exista agenti literari, editori seriosi si devotati autorului, redactori care fac minuni cu o carte, asa cum exista manageri de trupa, manageri de turneu, consilieri de imagine, agenti de booking, PR peste PR, fotograf al trupei, sofer, bucatar, etc, la noi artistul de cele mai multe ori trebuie sa se descurce singur. Multe lansari de carte/turnee/lecturi publice se stabilesc la o bere, intr-un moment de exaltare, si cred ca asta se simte, pe termen lung. Literatura cred ca sta chiar cel mai prost la acest capitol. Pana si publicatiile literare sunt teribil de invechite, de depasite, nimic nu este ca in afara. In plus, te lupti si cu morile de vant, care sunt prejudecatile unora din public – daca pui pe blog link-ul catre un articol scris de cineva despre munca ta, iti sar o suta de imbecili in cap ca te “autopromovezi cu nerusinare”.
Daca mutam discutia usor spre imperfectiunile artistului roman, ce anume ii lipseste lui pentru a fi la nivelul celor mai buni dintre cei buni, cred ca in Romania, paradoxal, exista cumva si un cult romantic al artistului, nutrit de un numar semnificativ de oameni, cu capul putin in nori. Exista indivizi pentru care a fi artist – fie muzician, fie scriitor, fie pictor – este un ideal suprem. Ei pun caruta inaintea cailor si nu se intreaba daca intr-adevar au ceva de spus pe plan artistic, daca au o voce care sa aduca ceva in plus, ceva inedit, ceva cu adevarat personal. Din pacate, in Romania mai persista inca forma fara fond – sunt oameni care cred ca daca pot face 2 rime, automat sunt poeti. Artistul adevarat este, din punctul meu de vedere, numai cel sincer cu el insusi, care nu alearga dupa creatie pentru renume, pentru prestigiu, pentru fani, ci pentru ca actul de a crea il ajuta sa traiasca mai autentic, mai adevarat, mai liber. Ceea ce spunea Cioran – “scriu ca sa nu ma sinucid” – cred ca este ceea ce desparte artistul autentic de imitatiile lui uneori ridicole.
Astfel, la capitolul lipsuri interioare, cred ca mai multa sinceritate ar fi binevenita.
5.) Ce parere ai despre latura mai agresiva a muzicii rock/metal?
Ma bucur mult ca exista. Noi, oamenii, suntem fiinte complexe, complicate, adesea greu de explicat, si, pe langa insusirile noastre morale, altruiste, frumoase, suntem si agresivitate, egoism, avem o atractie imposibil de negat spre rau si intuneric, indiferent cum ai defini acesti termeni. Fireste, depinde de personalitatea fiecaruia in ce masura se indreapta spre blandete sau spre violenta, spre altruism sau egoism pur. Tocmai de asta, cred ca rock-ul, si mai ales metalul (in special cel extrem), trebuie ascultat de persoana care simte afinitati fata de starile exprimate de muzica asta, de persoana care se regaseste in acorduri mai dure si versuri nu tocmai cuminti. Daca vrei sa vezi numai partea frumoasa a vietii, daca vrei sa te minti ca lumea e numai lapte si miere, raulete paradisiace si cranguri inflorite, nu te obliga nimeni sa asculti o muzica mai agresiva, care vorbeste despre lucruri pe care oricum nu le-ai intelege, fiindca le refuzi prezenta in universul tau. Desi refuzul tau e unul fals, intrucat lucrurile astea, oricat le-ai nega, exista.
Pentru mine, rock-ul/metal-ul vorbeste in primul rand despre sinceritate, si mai ales despre sinceritatea fiecaruia cu el insusi. Cred ca rock-ul iti transmite sa te intelegi pe tine si sa te accepti. Un alt sentiment pe care-l transmite rock-ul este cel de libertate, iar libertatea nu poate veni atunci cand iti ascunzi o parte a fiintei, cand te negi si vrei sa-ti construiesti o imagine falsa pentru a te incadra mai fara probleme in societate.
Daca ne-am ascunde agresivitatea pe care o simtim in anumite momente, am fi falsi si patetici. Suntem si lucrul asta, agresivitate, si nu vad de ce nu am accepta-o.
6.) Cum ti se pare presa romaneasca de profil?
Presa noastra de muzica rock a urmat un parcurs total opus celui urmat de presa generala din Romania. In timp ce TOATE ziarele cu stiri din domenii variate s-au tabloidizat gretos de mult, in goana dupa audienta si bani, devenind irespirabile si ilizibile (ce om intreg la minte ar citi o fituica strident colorata, care poate fi rezumata la inscriptiile dintr-o buda folosita intens de camionagii?), in timp ce televiziunile duduie de pitipoance, manelisti, gospodine sarite de pe fix si moderatori agramati, in timp ce radio-urile mainstream difuzeaza hit-uri vomitive, cu versuri care nu ridica dificultati de intelegere unor copii de abia intarcati, publicatiile dedicate rock-ului au continuat sa fie facute exclusiv din pasiune. Mi se pare formidabil si aproape neverosimil ca intr-o lume in cadere libera cum e cea de azi sa existe oameni dispusi sa scrie zilnic, in putinul timp liber pe care-l au, despre pasiunea lor – muzica rock, fara sa primeasca bani, apreciere (ba chiar, de cele mai multe ori, primesc injuraturi…) si alte asemenea valori pretuite de societatea noastra in plina expansiune manelistica. E foarte greu sa mentii o astfel de publicatie fara niciun venit, sa ai constant un continut interesant in paginile ei (fie tiparite, fie virtuale), sa ai oameni talentati care sa scrie bine. Multi redactori renunta pe parcurs, din lipsa timpului liber pe care sa-l dedice acestei activitati. Am lucrat o perioada destul de lunga (2 ani si ceva) si frumoasa ca redactor la cel mai citit site de muzica rock de la noi, Metalhead.ro, si pot sa spun cu toata sinceritatea ca, desi din afara pare uneori o joaca, o continua distactie pentru cel care scrie despre rock, este foarte greu sa mentii un nivel profesionist, zilnic, in tot ceea ce scrii. Este o munca serioasa, solicitanta, care de foarte multe ori nu este apreciata de cititori. Ma oripileaza cand vad ca unii dintre cititorii revistelor rock au imprumutat obiceiuri jalnice de la cei care citesc tabloide – injuraturi la adresa trupelor, a organizatorilor de concerte, a redactorilor, comentarii cancanistice, trolisme retarde sub articole la care oamenii chiar au muncit. Jurnalistul de rock ajunge sa simta o insatisfactie puternica si sa se intrebe daca mai are rost sa-si sacrifice timpul si energia.
Fireste, acum nu trebuie vazuta numai si numai partea plina a paharului, in ce-l priveste pe jurnalistul de rock. Mai sunt si bloggeri care scriu tampenii despre concertele la care au fost sau despre albumele pe care le-au ascultat si din care n-au inteles nimic, dar asta cred ca este ceva normal si suportabil, pana la urma, ca in orice domeniu. Atata timp cat exista pasiune si implicare sincera fata de muzica asta, cred ca viitorul presei de profil va fi unul bun.
Nu pot decat sa le doresc o viata cat mai lunga publicatiilor deja existente. De asemenea, le doresc cititori fideli si inteligenti!
7.) Ce planuri ai pentru viitor?
In toamna acestui an voi lansa un nou roman, partea a doua a trilogiei incepute cu Sange satanic. Titlul sau provizoriu este “Ani cu alcool si sex”, e posibil sa se mai modifice pana ce voi termina de scris cartea, si el va fi practic un prequel al romanului meu de debut, Sange satanic. Actiunea acestui roman se petrece in anul 2002, pe cand personajul principal, M., avea 18 ani. Va fi ceva mai “wild”, cu mai multa actiune si, poate, dupa unele gusturi, mai teribilist – daca tot am primit plangeri in aceasta directie, m-am gandit sa-i irit si mai mult pe cei deja iritati, mai ales ca oricum n-au inteles/n-au citit prima carte
Mai am in lucru cateva romane, unul dintre ele se intituleaza “Cum am ars-o o luna ca scriitor de succes”, este un roman-pamflet avand ca personaj central un scriitor ratat, si este posibil sa apara la inceputul anului 2013. Tot in lucru mai am un alt roman-pamflet, “Toamna indianului”, care sunt convinsa ca va fi pe placul rockerilor si chiar va starni la randul lui controverse – personajul principal, o intruchipare a tuturor mediocritatilor si prejudecatilor mioritice, mi-a fost inspirat de un personaj real, o “vedeta” a underground-ului metalic autohton.
Lucrez, de asemenea, la un roman de dragoste, dar care nu va fi nici el tocmai conformist si clasic, si la un volum de proza scurta.
In afara de carti, imi doresc sa reusesc sa fac cat mai multe din lucrurile care ma inspira, in special sa calatoresc si sa intalnesc oameni care au ceva de spus si care lasa o urma greu de uitat in cei cu care interactioneaza.
8.) Iti multumesc pentru timpul acordat si in final te rog sa le
transmiti ceva cititorilor Jurnal Rock.
Le doresc sa asculte numai muzica care le place, sa citeasca numai cartile care ii atrag, sa gandeasca liber, sa simta mult si sa nu incerce niciodata sa se mutileze pentru a se potrivi sablonului impus de societate. Sa nu ii lase pe altii sa le impuna modele, pentru ca adesea ceea ce ne este bagat pe gat de altii nu numai ca nu ni se potriveste, dar ne ucide unicitatea si ne transforma in robotei defecti, neinteresanti, nefericiti si bolnavi.
Le mai recomand sa intre intr-o librarie si sa rasfoiasca Sange satanic si Pervertirea, poate or sa li se para interesante De asemenea, pot vizita http://www.sangesatanic.ro, http://www.morgothya.ro, http://www.fanclubsangesatanic.wordpress.com, http://www.hergbenet.ro, toate sau unul la alegere. Pe mine ma pot contacta pe Facebook, pe profilul de autor sau pe una din paginile de Facebook ale celor doua carti. Si ii astept cu drag la lansari!
Pe tine, Mihai, vreau sa te felicit pentru ceea ce faci si iti doresc sa ai si pe viitor aceeasi pasiune in a transmite si altora lucrurile care iti provoaca emotie, entuziasm.
Autor interviu : Mihai Venedict
0 comments