Interviuri

„Cred că arta va deveni din ce în ce mai agresivă, atât în ce privește conținutul, cât și prin forma sa și modurile prin care își atrage publicul”

 

Cum ai resimțit experiența debutului?

Amețitoare, crazy rău. Nu aveam așteptări uriașe, știind că în România, una peste alta, se citește puțin, că dintre cei care citesc (puțin) o foarte mică parte se îndreaptă către literatură română, că din cei foarte, foarte puțini care citesc literatură română și mai puțini aleg cartea unui autor aflat la debut.

La capitolul împliniri post-debut aș nota sutele de e-mailuri pe care le primesc de vreun an încoace, unele sunt teribil de emoționante, și de fiecare dată rămân cumva fără capacitatea de a articula ceva drept răspuns.

Cartea a fost și foarte pe sufletul unor oameni pe care îi admir de pe vremea când nu-mi trecuse prin cap că voi scrie o carte sau că voi scrie în general. Mulți dintre scriitorii mei preferați au citit cartea și au apreciat-o.

La capitolul dezamăgiri, mai mult decât reacțiile nejustificat și gratuit agresive, m-a deranjat să descopăr gradul uriaș de prostie care subzistă la periferia literaturii.

Am avut polemici foarte dure cu astfel de indivizi, nu doar în legătură cu cartea mea. Mă întreb uneori câtă literatură adevărată s-o fi pierdut din cauză că a avut neșansa să se nască într-o minte ce trăiește (poate printr-o ironie a sorții) într-o țară de retardați.

Cum a fost experiența de a te pune în locul unui bărbat și a scrie atât de masculin? Mi se pare că surprinzi foarte exact și credibil mintea unui mascul de vârsta lui M., personajul principal din Sânge satanic.

A decurs foarte natural. Acum am ceva dificultăți în a mă pune în pielea unui personaj feminin!

Misoginismul lui M. l-am asimilat foarte natural, asta pentru că, pe de o parte, mă deranjează puternic feminismul și falsitatea pe care o propovăduiește iar, pe de altă parte, cred că orice tip superinteligent nu poate fi altfel decât misogin.

Explicația, secretul, intrării mele atât de ușor în pielea lui M. a fost că nu mi-am imaginat nici măcar o secundă, în timp ce scriam, cum va fi citită cartea. Scrisul la ea a fost în permanență menținut la stadiul de experiment.

Am văzut undeva, într-o recenzie, că Sânge satanic era, după spusele autorului recenziei, recomandat persoanelor insensibile. Eu, personal, aș zice că dimpotrivă, este recomandată tocmai persoanelor sensibile datorită nevoii de reîntoarcere la inocență, o nevoie care răcnește dincolo de toată nebunia și revolta lui M., personajul principal al romanului tău. Tu cum crezi/vezi că stă treaba, din inside?

Și eu cred că unul din meritele ei este potențialul ăsta de a trezi cititorul, de a-l agresa dar cu o finalitate, cu un beneficiu, or asta nu poate funcționa decât dacă cititorul este deschis, permeabil. Unui individ care suferă de autosuficiență, care crede că deține toate răspunsurile fiindcă i le-au oferit alții pe tavă, nu aș avea de ce să-i recomand Sânge satanic.

Cred că arta va deveni din ce în ce mai agresivă, atât în ce privește conținutul, cât și prin forma sa și modurile prin care își atrage publicul.

În plus, chiar dacă arta nu s-ar afla în situația asta ingrată de a fi nevoită să-și recucerească locul meritat în viața oamenilor, loc ce a fost luat între timp de supermarket, mall, reality show-uri, ea oricum ar trebui să fie agresivă, pentru că arta este o oglindă a vremii în care este concepută. Trăim cumva într-o lume frumoasă, pașnică, minunată? Evident că nu, iar arta trebuie să reflecte urâțenia și mizeria din jur, chiar și atunci când mesajul ei ultim este unul pozitiv. Pentru cei care vor spune că ba da, trăim într-o lume minunată din care nu trebuie schimbat nimic, nu am decât două reacții posibile: degetul mijlociu sau să îi ajut să găsească adresa unui psihiatru bun și răbdător.

Cum e M. pentru tine, schizofrenic sau profet?

Față de nebuni eu am avut mereu, după caz, fie o admirație puternică, fie un dispreț aprig. Îmi plac nebunii mișto, care sunt capabili să-și folosească viziunile pentru a crea, pentru a transforma chestia asta care ar putea fi considerată o infirmitate – dacă a nu fi om “în rândul lumii” e un defect – în ceva ce pot lăsa în urmă, în ceva cu totul și cu totul original, pe care nimeni altcineva nu ar fi în stare să-l creeze.

Adesea, doar trip-urile noastre sunt acel ceva cu adevărat unic. Ceea ce simțim în rest, în momentele în care suntem cu picioarele pe pământ, ar putea simți și alții.

Cu siguranță, M. este un nebun veritabil, din prima categorie. Sensibilitatea ultraexacerbată nu are cum să nu te vâre măcar puțin în apele tulburi ale schizofreniei.

Firește, mi-ar plăcea să fie și profet, mi-ar plăcea ca viziunile lui și concepția lui despre lume și viață să devină în viitor cât mai reale și mulți să le împărtășească. Ar fi o lume în care oamenii ar reînvăța să simtă intens și să trăiască frumos.

Care e cel mai ciudat loc în care ai scris la Sânge satanic?

Păi ar fi mai multe locuri nu tocmai obișnuite: pe un zid, pe un acoperiș, la un concert rock, pe plajă, în mașină, în pădure, în buda de la job… Cred că atunci când te lovește cheful de scris, e bine să scrii oriunde te-ai afla.
Eu cred că fiecare fragment din Sânge satanic se potrivește cu locul în care a fost scris, iar locul în care a fost scris se armoniza perfect cu starea respectivă.

Cum crezi că o să moară M.?

Cred că i s-ar potrivi o moarte un pic ironică, ceva cu mult umor negru. Nu știu, să fie ciugulit de pescăruși înfometați în timp ce zace mort de beat pe plajă. Să nu minimalizăm nici potențialul vreunei demoazele seduse și abandonate, poate se va răzbuna pe el vreo clonă a Andreei Bănică. Cine știe?

Nici sinuciderea nu este tocmai exclusă, deși M. este într-o anumită măsură un narcisist, iar narcisiștii se îndură mai greu să se despartă de propria ființă, or so I heard :d.

Cum a fost primită cartea, care au fost reacțiile cele mai fanatice?

Romanul a fost primit excelent, din punctul meu de vedere. Toată experiența asta a comunicării cu cititorii, care îmi împărtășesc foarte deschis și exuberant impresiile lor, e pentru mine ca o călătorie despre care nu știu unde se va termina, și în care, în fiecare zi, văd locuri noi, oameni noi. Nu mă așteptam ca publicul foarte tânăr și cel foarte-foarte-foarte tânăr (mă refer la cei de 13-14-15 ani) să fie atât de deschis, de receptiv.

La polul opus, au fost reacții violente, am primit și amenințări cum moartea pentru că mi-am permis să scriu o astfel de carte. Am fost acuzată că am scris Sânge satanic, pentru a… “inversa psalmii”.

În România, singura modalitate prin care poți să nu ai hateri e să nu faci nimic.
Pe ei îi deranjează tocmai că nu trăiești o existență banală și incoloră cum e a lor, și îți permiți să spui/scrii lucruri ieșite din comun.
Tact nu am, și sper nici să nu dobândesc. Nu mai am deloc toleranță pentru prostie.

Dar criticii cum au reacționat?

Câțiva au scris pozitiv, câțiva au scris negativ, mulți au ignorat cartea din pricina titlului (“malefic”, așa l-au numit) sau din cine știe ce alte pricini, mulți nu au vrut să riște un verdict. Cu câteva excepții, notabile de altfel, recenziile criticilor aia de meserie au fost o dezamăgire pentru mine.

Argumente ridicole ca “titlurile capitolelor conțin cuvinte obscene, deci cartea e slabă”, “roman neverosimil, pentru că o fetiță de 14 ani NU are cum să facă și sex și să se și drogheze”, celebrul “un absolvent de filosofie nu înjură și nu e bisexual” (eu totuși uneori înjur și mi se mai întâmplă chiar și să admir femei pe stradă, probabil sunt extraterestră), “personajul principal se vede că e bolnav, sadic”, plus nararea acțiunii din carte după ureche, încurcând personajele, toate astea m-au făcut să îmi pun serios întrebarea dacă mai am chef să trimit următorul meu roman către critici.

Poate că sunt prea optimistă, dar cred că există vreo 2-3 altfel de critici chiar și la noi, numai că, din păcate, ei nu ajung să aibă prestigiul și recunoașterea de care beneficiază cei care scriu mult și prost, publică prin toate revistele și primesc salariu de la o editură sau alta.

Ce crezi ca lipsește publicului cititor de carte ca să poată percepe/înțelege romanul dincolo de înjurături, alcool, sex și satan pe care foarte mulți le consideră ofensatoare într-un mod foarte ipocrit? De ce crezi că în secolul XXI, oamenii încă mai simt nevoia de cenzură când vine vorba de limbaj ”vulgar” într-un roman?

Lipsește sinceritatea și lipsește background-ul cultural sau, mai bine zis, actualizarea acestui background. Unii încă mai cred că Baltagul e cel mai modern roman posibil, că mai mult de atât e “prea mult”. Habar n-au ce se scrie acum, în afară sau la noi, habar n-au cum și ce scriu de fapt autorii cărora ei le dau “like” din snobism și din instinct de turmă, fără să-i citească.

La noi există două tipuri de public de carte: cel avizat, foarte restrâns – cei care citesc literatură autohtonă, vin la lansări de carte, la lecturi, cei care știu ultimele apariții și ar putea să-ți numească zece edituri ce publică autori români, și publicul larg – acel public care vine la târgul de carte și cască gura la Liiceanu, pentru că este o vedetă de la tv, cumpără cărți numai la promoție și ar renunța oricând la un Marquez de 25 de lei pentru cinci cărți de bucate la 5 lei.

Acest public este, scuzat sper să-mi fie negativismul, varză. Habar n-are cum a evoluat literatura de-a lungul vremii, de ce într-o perioadă se scria într-un fel și acum se scrie în alt fel. Apoi, apropo de “ofensator”, mulți vin cu ideea asta: știm că există lucruri urâte în lume, știm că se vorbește și vulgar, dar nu vrem să citim așa ceva în cărți.

Ce carte e la tine în budă în momentul ăsta?

Până acu’ ceva ore a fost Oase migratoare, cartea lui Iulian Tănase apărută în noiembrie 2011 la Nemira. Asta fiindcă e o carte pur și simplu fascinantă, pe care am plimbat-o cu mine peste tot prin casă. Acum în budă e un fel de fantasy, Jocurile foamei, dar nu prea mă pasionează. M-am învățat minte să nu le las mult timp pe acolo, după ce exemplarul meu din Sânge satanic a fost distrus de o inundație. Încă îl mai am, arată în ultimul hal, zici că e veteran de război.

Later edit: din dimineața asta, în budă a poposit Așteptând-o pe Sara, cartea lui Michael Hăulică, pe care am citit-o deja o dată și mi-a plăcut tare, e un roman puțin erotic, puțin satiric, foarte bine scris și captivant.

Ai un pictor preferat? Și cu ce pictor/pictura ai asocia Sânge satanic? Mie îmi amintea de Bosch și de Ensor, printre alții.

Mi se întâmplă să-mi placă uneori atât de mult o pictură, încât nu mă pot opri să o tot revăd, îmi spune de fiecare dată altceva, îmi dezvăluie tot felul de detalii. Multe sunt ca o piesă pe care o tot țin pe repeat. Nu am un pictor preferat all-time, de obicei mă obsedează doar câte un tablou, nu întreaga creație. Am avut o perioadă în care eram fascinată de suprarealism.

În urmă cu câteva zile am descoperit pe pagina ta de Facebook un desen bestial de Victor Brauner, seamănă foarte bine cu ceea ce am vrut eu să fie coperta la Sânge satanic, animalul ăla cu coarne și cu două fețe.

Aș asocia Sânge satanic cu ceva întunecat și nebunesc, dar în același timp care dezvăluie și o latură caricaturală, ironică. Ceva apocaliptic, dar care să te și facă să râzi în hohote. Fiindcă așa este și cartea.

Fiindcă îmi place sinestezia, o să te mai întreb cu ce miros, cu ce gust și cu ce obiect ai asocia romanul?

Miros – frunze arse sau hârtie arsă, gust – rachiul ăla dulce și foarte tare pe care îl beau ciobanii și obiect… un capsator, sau o pușcă de vânătoare, deși e clasic, iar vânatul și în general măcelărirea animalelor e unul din lucrurile pe care le detest cel mai mult pe lume.

Ce scriitori crezi că au făcut anti-literatură, ieșind din ”pattern”?

O grămadă. E extraordinar să încerci de fiecare dată să inovezi. Cred că respectul pentru un autor îl poți arăta și contestându-l, sau mai bine spus depășindu-l, ducând literatura dincolo de limitele între care s-a oprit el.

Îmi vine în mine acum Henry Miller, dar cu siguranță au mai fost și alții înaintea lui, Lautreamont de pildă, și, firește, de Sade. Kafka, cu siguranță. Deși mulți poate n-ar fi de acord, eu l-aș încadra aici și pe Salinger. Burroughs. În poezie, Ginsberg, Bukowski, Corso, și cu siguranță mulți alții ale căror nume nu-mi vin acum în minte. Tot ceea ce numim transgressive fiction, Bret Easton Ellis, Irvine Welsh, Palahniuk. Firește, mulți alții. Cred că, la un moment dat, orice anti-literatură tinde să devină o literatură, autorii percepuți până atunci ca rebeli devin clasici ai perioadei respective și ăsta e momentul în care se vor naște alte anti-literaturi.

Pentru Sânge satanic ce influențe ai avut?

Unele influențe literare se regăsesc în motto-urile de la începutul capitolelor. De Sade, Bukowski, Dostoievski, Mircea Eliade, Geo Dumitrescu, Ștefan Bolea, Cărtărescu, Alexandru Vakulovski, Ionuț Chiva…
Am avut foarte multe influențe extra-literare, în primul rând din muzică. Atât black metal, gothic și heavy metal, adică muzica pe care o ascultă personajele din roman. În perioada în care scriam, ascultam de obicei obsesiv o piesă.

Scriam un capitol întreg ascultând o singură piesă, și asta mă ajuta extrem de mult să-mi păstrez o stare coerentă, să dau o oarecare unitate discursului.

M-au mai ajutat să intru în stările respective, prezente în carte, și diferite filme, clasicul și senzaționalul Velvet Goldmine, regizat de Todd Haynes, multe indie-uri mai psycho, cum sunt cele ale lui Gregg Araki, Nowhere, Doom Generation, Mysterious Skin.

În primul rând însă rămâne muzica, pentru că Sânge satanic este și un fel de filosofie a unui anumit gen muzical, este o călătorie extremă în mintea unei persoane ascultătoare de muzică rock.

Cum vezi literatura peste 1000 sau 5000 de ani, presupunând că extratereștrii n-o să-și dea seama că am fost un experiment eșuat și o să ne omoare :D?

Habar n-am dacă va mai exista ceva peste 1000 de ani care să-i facă pe oameni să-și dedice timpul scrisului, dacă vor mai avea de ce să comunice prin scris. Habar n-am dacă vor mai fi oameni care să fie dispuși și interesați să citească și, în general, habar n-am dacă vor mai fi oameni, vorba ta.

Varianta cea mai promițătoare ar fi să existe tripuri literare, sub formă de pastile, și ele să se transmită de la autor la cititor în felul ăsta. Autorul își încarcă propriile tripuri, iar cititorul le trăiește pe propria piele, înghițind pastila. E o imagine asemănătoare în Rant, parcă. Acolo e vorba despre artă second hand, și chiar asta ar fi, dacă stăm să ne gândim. Firește, nu mai e vorba neapărat de literatură, în felul ăsta, ci mai degrabă de experiențe și atât.

Ce tripuri ai și care e cel ai dubios/absurd/weird trip?

Parcă de când lucrez la editură am ceva mai puține tripuri :D!
Câteva dintre tripurile mai vechi i le-am “împrumutat” lui M., cum este ăla cu valul uriaș din Vamă, care îl aleargă, și cel cu șerpii invadatori, despre care mulți au spus că e partea cea mai poetică/romantică a romanului.

Tripurile mai recente sunt legate de locuri, de case pe jumătate arse, distruse, terenuri virane, care de obicei devin personaje, capătă gândire și sentimente și acționează. Se vor găsi din plin în romanul la care lucrez acum. Tot în el va mai fi prezent și un trip simpatic cu o babă în galoși și un moș care umblă însoțit de un pelican.

Ce carte pregătești?

Pregătesc două romane, unul va fi continuarea la Sânge satanic, un prequel de fapt, se petrece pe vremea când M. avea 18 ani, iar celălalt, care o să iasă în primăvara asta la Herg Benet, e un roman cu destul de multă acțiune, pe mai multe voci. E în același timp un thriller, dar și un roman filosofic. Mă concentrez deocamdată pe astea două și sper să-mi iasă cât mai bine cu putință.

Sursa: http://hyperliteratura.ro/interviu-cu-cristina-nemerovschi-2/#.UOhj9HdclH0

cristina nemerovschi

Share Button

Lasă un răspuns