“Scriam un capitol întreg ascultând o singură piesă, şi asta mă ajuta extrem de mult să-mi păstrez o stare coerentă” (IV)

17.-Ce carte e la tine în budă în momentul ăsta?

Până acu’ ceva ore a fost Oase migratoare, cartea lui Iulian Tănase apărută în noiembrie 2011 la Nemira. Asta fiindcă e o carte pur şi simplu fascinantă, pe care am plimbat-o cu mine peste tot prin casă. A fost şi în bucătărie, şi pe balcon, a stat şi pe/sub căţel. Acum în budă e un fel de fantasy, primit cadou, am auzit că e bestseller, Jocurile foamei, în mai multe volume… dar nu prea mă pasionează. M-am învăţat minte să nu le las mult timp pe acolo, după ce exemplarul meu din Sânge satanic a fost distrus de o inundaţie. Încă îl mai am, arată în ultimul hal, zici că e veteran de război.

Later edit: din dimineaţa asta, în budă a poposit Aşteptând-o pe Sara, cartea lui Michael Hăulică, pe care am citit-o deja o dată şi mi-a plăcut tare, e un roman puţin erotic, puţin satiric, foarte bine scris şi captivant.

18.-Ai un pictor preferat? Şi cu ce pictor/pictura ai asocia Sânge satanic? Mie îmi amintea de Bosch şi de Ensor, printre alţii.

Relaţia mea cu pictorii şi pictura e deopotrivă haotică şi intensă. Mi se întâmplă să-mi placă uneori atât de mult o pictură, încât nu mă pot opri să o tot revăd, îmi spune de fiecare dată altceva, îmi dezvăluie tot felul de detalii. Multe sunt ca o piesă pe care o tot ţin pe repeat. Nu am un pictor preferat all-time, de obicei mă obsedează doar câte un tablou, nu întreaga creaţie. Am avut o perioadă în care eram fascinată de suprarealism. În romanul la care lucrez acum, unul dintre personajele principale este un pictor atras deopotrivă de expresionism şi suprarealism, sunt curioasă ce o să iasă în final.

“Aş asocia Sânge satanic cu ceva întunecat şi nebunesc, dar în acelaşi timp care dezvăluie şi o latură caricaturală, ironică. Ceva apocaliptic, dar care să te şi facă să râzi în hohote.”

Uite, chiar în urmă cu câteva zile am descoperit pe pagina ta de Facebook un desen bestial de Victor Brauner, seamănă foarte bine cu ceea ce am vrut eu să fie coperta la Sânge satanic. Animalul ăla cu coarne şi cu două feţe.

Da, e excelentă comparaţia cu Bosch, îmi vin în minte câteva imagini cu mulţimi de oameni care par caricaturizaţi în felul în care M. caricaturizează corporatiştii, de pildă.

Aş asocia Sânge satanic cu ceva întunecat şi nebunesc, dar în acelaşi timp care dezvăluie şi o latură caricaturală, ironică. Ceva apocaliptic, dar care să te şi facă să râzi în hohote. Fiindcă aşa este şi cartea.

19.-Fiindcă îmi place sinestezia, o să te mai întreb cu ce miros, cu ce gust şi cu ce obiect ai asocia romanul?

Miros – frunze arse sau hârtie arsă, gust – rachiul ăla dulce şi foarte tare pe care îl beau ciobanii:) şi obiect… un capsator, sau o puşcă de vânătoare, deşi e clasic, iar vânatul şi în general măcelărirea animalelor e unul din lucrurile pe care le detest cel mai mult pe lume. Astea mi-au venit acum în minte.

20-Scriai zilnic sau când te trosnea muza? Şi care a fost cea mai dificilă parte a scrierii?

Numai când mă trosnea muza. N-am avut experienţa asta, de a mă aşeza la laptop şi a-mi spune, gata, trebuie să scriu la carte.
Cred totuşi că a scrie cu program, zi de zi, e foarte benefic pentru autor, e un exerciţiu mai mult decât util, e şi foarte eficient dacă vrei să ai o carte gata cât mai repede. Mi-ar plăcea să-l pot practica într-o zi, dar cred că pentru asta trebuie să ai cartea foarte, foarte bine aşezată în minte şi o mare plăcere şi dorinţă de a lucra la ea. Altfel, mă gândesc că bucuria scrisului s-ar putea pierde, cu programul ăsta riguros.

“Sunt pasaje pentru care, evident, ai nevoie de multă inspiraţie, trebuie să intri în trip, să te laşi prins ca lumea acolo”

Cred că ambele variante – atât cea riguroasă cât şi cea fragmentată – funcţionează, până la urmă. Sunt pasaje pentru care, evident, ai nevoie de multă inspiraţie, trebuie să intri în trip, să te laşi prins ca lumea acolo, dar sunt şi bucăţi de proză unde chiar ai nevoie de o minte limpede şi coerentă.
Cel mai mult îmi doresc să scriu într-o bună zi o carte pur şi simplu dintr-o suflare, să nu mă opresc din scrisul ei pentru nimic în lume, oricât de somn/foame şi altele mi-ar fi. Nu-mi pot imagina un katharsis mai adevărat, mai pe bune. Să spui tot ce ai în tine, până nu mai poţi (la propriu!).

Cea mai dificilă parte a fost spre sfârşit, antepenultimul capitol cred. Aveam aşa un fel de nostalgie fiindcă simţeam că mă apropii de sfârşitul cărţii, şi îmi veneau foarte multe idei, multe dialoguri. Personajele tindeau să-şi clarifice sentimentele, să spună mult. În fine, ăla îmi amintesc că a fost un capitol la care m-am gândit – ce faci, te întinzi prea mult, diluezi, etc. Dar practic niciun fragment nu mi-a dat cu adevărat bătăi de cap. Am simţit multă libertate scriind cartea asta, pe toate planurile.

21.-Ce scriitori crezi că au făcut anti-literatură, ieşind din ”pattern”?

O grămadă. Cred că încă de pe la începutul secolului trecut a început să prindă contur anti-literatura, atât la nivel de mijloace artistice, de stil, cât şi de conţinut, ca o mişcare cumva coerentă, căci voci singulare altfel cred că au existat dintotdeauna. De atunci, cred că avem încontinuu de-a face cu anti-anti-anti-literaturi, o chestie pe care o găsesc benefică. E extraordinar să încerci de fiecare dată să inovezi. Cred că respectul pentru un autor îl poţi arăta şi contestându-l, sau mai bine spus depăşindu-l, ducând literatura dincolo de limitele între care s-a oprit el.

Îmi vine în mine acum Henry Miller, dar cu siguranţă au mai fost şi alţii înaintea lui, Lautreamont de pildă, şi, fireşte, de Sade. Kafka, cu siguranţă. Deşi mulţi poate n-ar fi de acord, eu l-aş încadra aici şi pe Salinger. Burroughs. În poezie, Ginsberg, Bukowski, Corso, şi cu siguranţă mulţi alţii ale căror nume nu-mi vin acum în minte. Tot ceea ce numim transgressive fiction, Bret Easton Ellis, pe care eu l-am descoperit destul de recent şi îl recitesc iar şi iar de atunci, fireşte, Irvine Welsh, Palahniuk în special ca stil de a scrie. Fireşte, mulţi alţii, cei de mai sus sunt doar câteva exemple. Cred că, la un moment dat, orice anti-literatură tinde să devină o literatură, autorii percepuţi până atunci ca rebeli devin clasici ai perioadei respective şi ăsta e momentul în care se vor naşte alte anti-literaturi.

22.-Pentru Sânge satanic ce influenţe ai avut?

Unele influenţe literare se regăsesc în motto-urile de la începutul capitolelor. De Sade, Bukowski, Dostoievski, Mircea Eliade, Geo Dumitrescu, Ştefan Bolea, Cărtărescu, Alexandru Vakulovski, Ionuţ Chiva… Totuşi, nu m-a influenţat neapărat un autor, mai degrabă o atitudine prezentă în diferite cărţi care mi-au plăcut de-a lungul timpului. Nu ştiu dacă ar merge să o numesc estetica mizantropiei, dar pe acolo s-ar situa, cred.

“Scriam un capitol întreg ascultând o singură piesă, şi asta mă ajuta extrem de mult să-mi păstrez o stare coerentă”

Am avut foarte multe influenţe extra-literare, în prmul rând din muzică. Atât black metal, gothic şi heavy metal, adică muzica pe care o ascultă personajele din roman, diferite piese din care sunt selectate versuri ca motto la începutul capitolelor: Rotting Christ, Mayhem, Marduk, Nargaroth, Darkthrone, Emperor, Dark Funeral, Lacrimas Profundere dar şi alte genuri, rock alternativ, punk, classic rock… În perioada în care scriam, ascultam de obicei obsesiv o piesă. Scriam un capitol întreg ascultând o singură piesă, şi asta mă ajuta extrem de mult să-mi păstrez o stare coerentă, să dau o oarecare unitate discursului. În plus, cred că ascultatul pe repeat te transformă treptat într-o persoană analitică, foarte atentă la detalii, pentru că avem nevoie de diversitate şi, atunci când suntem puşi în faţa monotoniei, căutăm în ea chiar şi cele mai mici urme ale unor variaţii, căutăm ceva ce n-am mai observat până în acel moment.

M-au mai ajutat să intru în stările respective, prezente în carte, şi diferite filme, pe de o parte clasicul şi senzaţionalul Velvet Goldmine, regizat de Todd Haynes, dar şi multe indie-uri mai neobişnuite, mai psycho, cum sunt cele ale lui Gregg Araki, Nowhere, Doom Generation sau Mysterious Skin. Un alt film cu multe valenţe şi cu o atmosferă specială – Santa Sangre, de Alejandro Jodorowsky, ceva Almodovar, şi cred că şi altele. Repet, toate astea au fost influenţe în privinţa stărilor regăsite în carte, şi le recomand tuturor celor care vor să refacă un fel de traseu al scrierii acestui roman.

În primul rând însă rămâne muzica, pentru că Sânge satanic este şi un fel de filosofie a unui anumit gen muzical, este o călătorie extremă în mintea unei persoane ascultătoare de muzică rock. Recent, mi s-a întâmplat să aud piesa Diavol şi Zeu, de la Implant pentru Refuz, din care versurile “Sunteţi închişi, sunteţi pierduţi, dar poate că greşesc/ Nu sunt prea sigur că tot ce simt e omenesc/Abia acum descopăr ce zeu sunt” domină capitolul în care M. se regăseşte la un party al amicului A. şi se simte pentru prima dată foarte străin acolo, şi ascultând-o a fost pur şi simplu ca şi cum m-aş fi întors în timp, în perioada în care o scriam, am avut aşa o re-revelaţie a tot ce este în mintea personajului principal. Îmi place să scriu cu muzică, pot scrie şi fără muzică dar nu la fel de mult şi delirant, după maxim trei pagini mă opresc.

23.-A existat vreodată vreo carte care să te facă să vomiţi?

Nu. Cred că nici măcar pe aproape.

“Nu mi-a venit să cred când am citit că la lecturile lui Palahniuk se leşină”

Mă amuză în general sensibilitatea asta exagerată a oamenilor la diferite faze aşa-zis scârboase, şi la cinematograf mă distrează foarte tare cum reacţionează publicul la creieri storciţi şi sânge din belşug:).

“Mie în general îmi provoacă greaţă altceva, monotonia, monotonia aia înnebunitoare, care îţi dă senzaţia că te învârţi într-un cerc perfect închis”

Nu mi-a venit să cred când am citit că la lecturile lui Palahniuk se leşină, ţin minte că eu la fazele respective din cărţi am râs cu poftă. Dar pe urmă a încetat să mă mai mire sensibilitatea asta exacerbată, după ce o amică mi-a mărturisit că aproape a vomitat citind capitolul din Sânge satanic în care M. scuipă sânge.

Mie în general îmi provoacă greaţă altceva, monotonia, monotonia aia înnebunitoare, care îţi dă senzaţia că te învârţi într-un cerc perfect închis, care n-o să se deschidă vreodată. Dacă voi găsi o carte care să-mi producă imaginea asta, dar să o producă superputernic, poate că mă va face şi să vomit. Cred că ar fi cel mai tare să te facă să vomiţi o carte pe care ai scris-o tu!

24.-Te-ai inspirat din realitate pentru personajele principale din carte?

“şefa agramata, ei bine, ea există”

Pentru cele principale, nu. Pentru R. am “furat” doar câteva trăsături fizice din realitate, în rest, nu, M., B. şi D. sunt în întregime ficţionali. În schimb, m-am inspirat foarte mult din realitate pentru unele personaje secundare, pentru şefa agramata, ei bine, ea există – nu foarte diferită de personajul G. – şi în realitate! Culmea e că a citit şi cartea şi a râs de personajul inspirat de ea (fără a se recunoaşte), a concluzionat că e proastă respectiva. Asta spune mult despre percepţia eronată asupra propriului sine! Cam toţi cei din capitolele cu jurnalişti au avut un model real, din păcate.

25.-Cum vezi literatura peste 1000 sau 5000 de ani, presupunând că extratereştrii n-o să-şi dea seama că am fost un experiment eşuat şi o să ne omoare cum au făcut cu dinozaurii  ?

E foarte greu să-mi imaginez literatura şi peste 20 de ani, darmite peste 5000, haha! Habar n-am dacă va mai exista ceva peste 1000 de ani care să-i facă pe oameni să-şi dedice timpul scrisului, dacă vor mai avea de ce să comunice prin scris. Habar n-am dacă vor mai fi oameni care să fie dispuşi şi interesaţi să citească şi, în general, habar n-am dacă vor mai fi oameni de fapt, aşa cum suntem noi astăzi.

“Oricum, se pare că ne îndreptăm deja spre o mutaţie a literaturii”

Varianta cea mai promiţătoare ar fi să existe doar tripuri literare, sub formă de pastile, şi ele să se transmită de la autor la cititor în felul ăsta. Autorul îşi încarcă propriile tripuri, iar cititorul le trăieşte pe propria piele, înghiţind pastila. E o imagine asemănătoare în Rant, cred… Acolo e vorba despre artă second hand, şi chiar asta ar fi, dacă stăm să ne gândim. Fireşte, nu mai e vorba neapărat de literatură, în felul ăsta, ci mai degrabă de experienţe şi atât.

Oricum, se pare că ne îndreptăm deja spre o mutaţie a literaturii, văd că audio book-urile au tot mai mult succes şi, dacă e-book-urile mai păstreză cât de cât ideea de literatură corelată cu cea de citit (căci, până la urmă, asta înseamnă de fapt), cărţile audio practică renunţă la obiceiul lecturii, transformându-l în cu totul altceva. Nu spun că sunt împotriva lor, doar că deja vorbim de o literatură care e percepută prin alte simţuri decât cele prin care ne-am obişnuit să o percepem.

26.-O întrebare clişeu deja, dar sunt curioasă. Ce carte ai fi vrut să scrii şi cum ai fi rescris-o?

Mi-ar fi plăcut să fi scris Şotron-ul lui Cortazar. De fapt, cred că mi-ar fi plăcut tare să fi scris doar scena aia mortal de haioasă, în care Oliveira aşteaptă să-i fie aruncată o pungă cu ceai pe fereastră, iar soţia amicului iese pe scândură, între cele două ferestre, toată faza aia cu pălăria, e bestială . Dacă mi s-ar fi întâmplat să-l fi scris eu, nu aş fi schimbat nimic.
Mi-ar mai fi plăcut să fi scris Sunt o babă comunistă, a lui Dan Lungu. N-aş fi schimbat nimic nici la el.
Mi-ar plăcea într-o zi să scriu un fel de Orbitor, o trilogie totală şi extrem de personală. Ar avea alte personaje, evident, şi alt timp al acţiunii.

27.-Care ar fi trebuit să fie imnul naţional?

După ce generaţii la rând au fost spălate pe creier cu spiritul românesc al Mioriţei, cred că ar fi foarte, foarte binevenită o Antimioriţă, aşa cum o văd băieţii de la Omul cu Şobolani:

“Erau 3 zile fără rost
Şi 3 ciobani fără de-adăpost
Unul era un pic mai prost
Ştia voltajul pe de rost
O oaie avea gura mare
Spunea că vor să mi-l omoare
El nu şi nu, vor să mă-nsoare
Băiat deştept nevoie mare
Ce vină avea săraca oaie
Că ciobanul n-avea coaie?

De aia am ajuns aşa
Mioriţă, oaia mea
D-aia am ajuns aşa
Resemnarea-i ţara mea”

Un portret realist, for a change.

28.-Ce tripuri ai şi care e cel ai dubios/absurd/weird trip?

Chiar reflectam la chestia de curând, parcă de când lucrez la editură am ceva mai puţine tripuri …habar n-am dacă există vreo legătură sau e doar o coincidenţă!

Câteva dintre tripurile mai vechi i le-am “împrumutat” lui M., cum este ăla cu valul uriaş din Vamă, care îl aleargă, şi cel cu şerpii invadatori, despre care mulţi au spus că e partea cea mai poetică/romantică a romanului, nu ştiu dacă e aşa sau nu.

“Se vor găsi din plin în romanul la care lucrez acum. Tot în el va mai fi prezent şi un trip simpatic cu o babă în galoşi şi un moş care umblă însoţit de un pelican.”

Tripurile mai recente sunt legate de locuri, de clădiri părăsite, de case pe jumătate arse, distruse, terenuri virane, care de obicei devin personaje, capătă gândire şi sentimente şi acţionează, intervin în desfăşurarea lucrurilor. Se vor găsi din plin în romanul la care lucrez acum. Tot în el va mai fi prezent şi un trip simpatic cu o babă în galoşi şi un moş care umblă însoţit de un pelican.

Singurul lucru care îmi displace la tripuri este că le uiţi când revii la realitate, şi pe urmă simţi nevoia să brodezi din imaginaţie, să bagi ceva ficţiune pentru a umple ceea ce nu-ţi mai poţi aminti, în special dacă vrei să le foloseşti într-o carte. Mi-ar plăcea să nu fie nevoie să reconstituim nimic, pentru că odată ce o facem se pierde din autenticitate.

29.-Ce carte pregăteşti?

Pregătesc două romane, unul va fi continuarea la Sânge satanic, un prequel de fapt, se petrece pe vremea când M. avea 18 ani, iar celălalt, care ar cam trebui să iasă prin aprilie (aşa e deadline-ul, cel puţin) tot la Herg Benet, este oarecum diferit de prima mea carte, e un roman cu destul de multă acţiune, pe mai multe voci. E în acelaşi timp un thriller, dar şi un roman filosofic. Mai am şi alte proiecte, dar mă concentrez deocamdată pe astea două şi sper să-mi iasă cât mai bine posibil.

Sursa: http://www.morgothya.ro/interviu-realizat-de-ioana-vighi-partea-a-4-a.html