Interviuri

“Mi se pare o imaturitate ridicolă să-ţi propui să “desfiinţezi” o bucată de artă. E clar că nu vei reuşi” (III)

12.-Dar criticii cum au reacţionat?

Câţiva au scris pozitiv, câţiva au scris negativ, mulţi au ignorat cartea din pricina titlului (“malefic”, aşa l-au numit) sau din cine ştie ce alte pricini, mulţi nu au vrut să rişte un verdict, multora le-a fost interzis de alţi critici mai importanţi să scrie (faza e reală!). Cu câteva excepţii, notabile de altfel, recenziile criticilor ăia de meserie au fost o dezamăgire pentru mine. Argumente ridicole ca “titlurile capitolelor conţin cuvinte obscene, deci cartea e slabă”, “roman neverosimil pentru că o fetiţă de 14 ani NU are cum să facă şi sex şi să se şi drogheze” (asta ca şi cum nu poţi comite „păcate” decât pe rând :d), celebrul deja “un absolvent de filosofie nu înjură şi nu e bisexual” (eu totuşi uneori înjur şi mi se mai întâmplă chiar şi să admir femei pe stradă, probabil sunt extraterestră), “personajul principal se vede că e bolnav, sadic, cartea nu se susţine”, plus nararea acţiunii din carte după ureche, încurcând personajele, toate astea m-au făcut să îmi pun serios întrebarea dacă mai am chef să trimit următorul meu roman către critici. Ce câştig poate avea o carte, un autor sau un cititor de pe urma unei recenzii din care se vede că respectivul critic a înţeles bucata aia de literatură la nivelul la care o înţelege orice gospodină? Prefer să i-o dau gospodinei, pentru că măcar ea ar putea fi sinceră, în timp ce în cazul criticilor mai intervin şi tot felul de prietenii sau antipatii literare.

“Criticul ar trebui să fie tobă de literatură, să facă mii de corelaţii în timp ce citeşte.”


Sincer, nu am pic de respect pentru un critic care dintr-o scenă de sex înţelege doar că doi fac sex, dintr-un monolog al unui personaj în timp ce conduce maşina înţelege doar că un tip conduce o maşină şi aşa mai departe. Nu sugerez că ar trebui să pună înţelesuri din burtă acolo unde nu sunt, ci doar că ar trebui să le vadă acolo unde sunt. Cu alte cuvinte, ar trebui să ştie cum se citeşte o carte. Criticul ar trebui să fie tobă de literatură, să facă mii de corelaţii în timp ce citeşte. Să ştie nu doar literatură, ci şi un minim de filosofie, psihologie, logică, să fie pasionat şi de alte arte. Să fie o persoană cu mintea deschisă, cu trăiri adevărate, nu livreşti şi, poate cel mai important lucru, să fie cu adevărat pasionat de literatură. Un critic adevărat scrie nu pentru edituri, nu pentru reviste, nu pentru a-i da peste nas unui autor cam impertinent, ci pentru că simte că are o responsabilitate faţă de literatură. Poate că sunt prea optimistă, dar cred că există vreo 2-3 astfel de critici chiar şi la noi, numai că, din păcate, ei nu ajung să aibă prestigiul şi recunoaşterea de care beneficiază cei care scriu mult şi prost, publică prin toate revistele şi primesc salariu de la o editură sau alta.

13.-Ce crezi ca lipseşte publicului cititor de carte ca să poată percepe/înţelege romanul dincolo de înjurături, alcool, sex şi satan pe care foarte mulţi le consideră ofensatoare într-un mod foarte ipocrit? De ce crezi că în secolul 21, oamenii încă mai simt nevoia de cenzură când vine vorba de limbaj ”vulgar” într-un roman?

Lipseşte sinceritatea şi lipseşte background-ul cultural sau, mai bine zis, actualizarea acestui background. Unii încă mai cred că Baltagul e cel mai modern roman posibil, că mai mult de atât e “prea mult”. Habar n-au ce se scrie acum, în afară sau la noi, habar n-au cum şi ce scriu de fapt autorii cărora ei le dau “like” din snobism şi din instinct de turmă, fără să-i citească. Citeam amuzată rău mărturisirea ruşinată a unei doamne care îşi punea cenuşă în cap că l-a crezut un autor serios pe Cărtărescu, după care a descoperit într-o carte de-a lui cuvântul “pulă”. Cineva i-a spus în glumă că, probabil, un detractor a pus acel cuvânt acolo, iar doamna, o adeptă incurabilă a teoriilor conspiraţiei, l-a crezut.

“Acel public care vine la târgul de carte şi cască gura la Liiceanu, pentru că este o vedetă de la televizor, publicul care cumpără cărţi numai la promoţie, şi care ar renunţa oricând la un Marquez de 25 de lei pentru cinci cărţi de bucate la 5 lei.”

La noi există acest public de carte destul de avizat, dar în acelaşi timp foarte restrâns. Este vorba despre cei care citesc literatură autohtonă, care vin la lansări de carte, la lecturi, cei care ştiu ultimele apariţii, care ar putea să-ţi numească zece edituri ce publică autori români. Dincolo de ei, este un public haotic, care citeşte ce apucă. Acel public care vine la târgul de carte şi cască gura la Liiceanu, pentru că este o vedetă de la televizor, publicul care cumpără cărţi numai la promoţie, şi care ar renunţa oricând la un Marquez de 25 de lei pentru cinci cărţi de bucate la 5 lei. Acest public este, scuzat sper să-mi fie negativismul, varză. Habar n-are cum a evoluat literatura de-a lungul vremii, de ce într-o perioadă se scria într-un fel şi acum se scrie în alt fel, şi aşa mai departe. Gândeşte-te cum ar putea să-i placă unui astfel de specimen, pentru care poezia încă se mai reduce la “ochii tăi ca două stele/minunatele mărgele”, o carte cum este Întoarcerea în pivniţă, de pildă, a lui Marius-Iulian Stancu, o carte foarte bună, a cărei singură vină este că e prea actuală?

Apoi, apropo de “ofensator”, mulţi vin cu ideea asta: ştim că există lucruri urâte în lume, ştim că se vorbeşte şi vulgar, dar nu vrem să citim aşa ceva în cărţi. Evident, e o poziţie foarte aiurea, o aberaţie, dar nu ştiu cum i-ai putea convinge că literatura e legată de realitate, nu e aşa un fel de molie care zboară pe sus şi îşi păstrează aripile imaculate.

“Literatura evoluează, şi de multe ori temele astea majore se ascund sub cele aşa-zise minore. Cine beneficiază de intelect şi mai are şi un minim bagaj de lecturi o să le descopere”

Mai e o problemă, a fost recent o discuţie foarte interesantă despre asta între câţiva scriitori: temele majore vs. temele minore în literatură. Cititorii snobi, când aud că a apărut o carte cu droguri, sex şi nebunii din astea, zic: păi bine, dar nu putea şi autorul să scrie despre ceva cu adevărat important, ceva serios?! Autorul chiar scrie despre ceva important şi serios şi vorbind despre droguri şi sex, doar că nu se prind ei. Temele majore – iubirea, moartea, etc. – au rămas aceleaşi, doar că astăzi nu se mai scrie la fel cum se scria acum o sută de ani despre ele. Literatura evoluează, şi de multe ori temele astea majore se ascund sub cele aşa-zise minore. Cine beneficiază însă de intelect şi mai are şi un minim bagaj de lecturi o să le descopere, cine nu… asta e. Există Click, Cancan, versurile lui Guţă, slujba de duminică dimineaţa la biserică, nu se poate nimeni plânge de plictiseală.

14.-Ce părere ai despre critică? De ce crezi că există critici? Ierarhizarea/crearea/definirea valorilor se produce independent de critică de prea multe ori, şi mai întotdeauna prin postumitate. Deci atunci, câtă nevoie reală există de critica literară în literatură, după părerea ta ca autoare?

Am scris de curând un articol mai pe larg despre cum văd eu prezentul şi viitorul criticii literare: http://egophobia.ro/?p=8039 Concluzia mi-o menţin: critica nu prea reuşeşte să ţină pasul cu literatura actuală, care se diversifică enorm, evoluează, îşi permite tot felul de derapaje, în sens bun. Critica rămâne tot aşa cum a fost ea deprinsă în şcoală, şi este un lucru regretabil, fiindcă se izolează tot mai mult de cititor. Am scris în acel articol în special despre hibele teoretice ale criticii – lipsa ei de perspectivă, de deschidere, însă nu sunt de ignorat nici defectele mai lumeşti: critica este părtinitoare, pătimaşă, ranchiunoasă, se vinde pe câte o halbă sau un ţap cu guleraş, se lasă angajată de câte o editură. Uneori, ai impresia că eşti în politică!

“Critica se teme foarte tare de riscuri, nu vrea să parieze pe cărţile “altfel””


Critica se teme foarte tare de riscuri, nu vrea să parieze pe cărţile “altfel”, şi ăsta e un lucru dăunător, pentru că întreţine un fals “aşa se scrie”, făcându-i pe nedebutaţii fără un criteriu propriu estetic solid să creadă că poate chiar aşa este.

Un an în care am studiat-o, fără să vreau, ceva mai îndeaproape, mi-a fost mult prea suficient pentru a-mi pierde încrederea în criticii “oficiali”, de profesie. Nu am încredere în recenziile scrise din datorie sau pentru a plăti diferite poliţe. Am în continuare însă încredere în scriitorii care scriu despre cărţile colegilor, chiar dacă nici ei nu sunt întotdeauna obiectivi dar, cel puţin, au plăcerea scrisului iar adesea recenziile sunt savuroase. Am încredere în cititorii care scriu pe bloguri despre cărţile care le-au plăcut. Am încredere în tinerii care aspiră să devină critici literari ca să schimbe ce se întâmplă în prezent în acest domeniu.

“Publicul, şi aşa în derivă, suferind de lipsă de timp, de lipsă de bani, poate şi de interes, are nevoie de recomandări în care să aibă încredere. Dar ele ar trebui făcute neapărat responsabil şi cu temei.”

Avem şi n-avem nevoie de critică. Fiindcă se scrie şi se publică mult, fără certe criterii valorice, ar fi nevoie de oameni instruiţi, avizaţi, care să promoveze cărţile merituoase. Publicul, şi aşa în derivă, suferind de lipsă de timp, de lipsă de bani, poate şi de interes, are nevoie de recomandări în care să aibă încredere. Dar ele ar trebui făcute neapărat responsabil şi cu temei. Este critica în stare de aşa ceva? Eu cred că, în marea ei parte, nu. Pe de altă parte, ne-am putea lipsi de ea şi am putea-o înlocui cu surogate, cum ar fi blogurile literare. Astfel de articole sunt mai pe înţelesul cititorului, fără preţiozităţi şi limbaj greu de digerat; în plus, ele pot fi mai greu suspectate de coruptibilitate: un om scrie despre o carte pe care a cumpărat-o şi a citit-o. Ne-o recomandă entuziast sau ne avertizează să nu aruncăm banii pe aşa ceva. Problema este în ce măsură critica asta amatoricească (nu o spun deloc în sens peiorativ) poate dobândi prestanţa celei oficiale. Rămâne să vedem ce se va întâmpla, e un subiect interesant oricum.

“Autorul adevărat scrie dintr-o nevoie interioară, nu pentru o modă sau alta. De ce şi-ar schimba crezul artistic? Prostituţie pentru o recenzie sau un premiu? Ridicol.”

În ultimul timp, oarecum independent de ce s-a întâmplat cu cartea mea, pentru că ea a avut totuşi feedback preponderent pozitiv, am ajuns tot mai mult să cred în inutilitatea criticii negative. Cui îi serveşte, în definitiv, un articol în care un critic desfiinţează o carte? Păi să vedem. Criticul ar putea argumenta că raderea respectivă îi slujeşte autorului, ca să înveţe din greşeli. Total eronat, din punctul meu de vedere. Un autor care îşi respectă scrisul nu pleacă urechea la astfel de sfaturi, chiar dacă sunt bine intenţionate! Să scrie “altfel”, la sugestia cutărui critic, ar însemna să se nege pe el însuşi. Să împrumute stilul altcuiva, un stil străin, să adopte o atitudine care nu-i a lui, să “fure” subiecte? Autorul adevărat scrie dintr-o nevoie interioară, nu pentru o modă sau alta. De ce şi-ar schimba crezul artistic? Prostituţie pentru o recenzie sau un premiu? Ridicol. Apoi, criticul ar putea argumenta că scrie recenzii negative ca să prevină publicul, să nu citească mizerii. Păi bine, dar şi aici eşuează. Odată stârnită curiozitatea cititorului – iar o recenzie negativă i-o aţâţă, pentru că el vrea să afle ce a avut criticul de a fost atât de înverşunat – el va citi, până la urmă, cartea. Poate nu imediat, dar tot o va ţine minte şi o va căuta cândva. Pentru cine atunci, pentru istoria literară? Cum spuneai şi tu, ea are şi alte căi de a se scrie, independent de critică. Am ajuns la concluzia că raderile sunt o pierdere de vreme din partea criticului. Ignorarea, uitarea, este cel mai bun mod de a o “pedepsi”, dacă de pedeapsă e vorba.

“Mi se pare o imaturitate ridicolă să-ţi propui să “desfiinţezi” o bucată de artă. E clar că nu vei reuşi – să convingi 3 oameni manipulabili să nu-i acorde interes nu înseamnă că ai desfiinţat-o”

Eu nu aş scrie, decât prin cine ştie ce întâmplare ciudată, despre o carte care nu mi-a plăcut sau care nu mi-a spus nimic. Nici despre filme care nu-mi plac nu aş scrie. Mi se pare o imaturitate ridicolă să-ţi propui să “desfiinţezi” o bucată de artă. E clar că nu vei reuşi – să convingi 3 oameni manipulabili să nu-i acorde interes nu înseamnă că ai desfiinţat-o, nici pe departe. Părerea mea este, oricum, că şi cărţile mediocre au rostul lor, că până şi ele pot produce revelaţii dacă ştii cum să le citeşti. În plus, caut – şi de cele mai multe ori găsesc – ceva care să-mi placă în fiecare carte citită. De foarte multe ori, convingerea că o carte “e proastă” ţine de incapacitatea noastră de a rezona cu ea în acel moment. Sau, cum spune Zobo într-o maximă de-a lui genială şi tare simpatică: “Dacă nu-ţi place, nu înseamnă că e prost. Mai multe şanse să fii tu prostul căruia nu-i place.”

În plus, ai nevoie de talent şi de o cultură impresionantă ca să poţi face cu adevărat critică negativă pertinentă. Mă amuză incredibil de mult clişeul ăsta vehiculat de la un timp pe tot soiul de site-uri şi în discuţii – “nu ştii să accepţi şi critica negativă”. Orice neavenit are impresia că două vorbe în vânt reprezintă critică negativă. Adică stai puţin, dacă tu o umpli de „complimente” pe mama, înseamnă că mi-ai desfiinţat cartea? :d

A, şi să nu uit: puţine lucruri sunt mai haioase decât pretenţia criticului literar de a fi dat un verdict inatacabil, definitiv, în ce priveşte o carte. Îmi vine în minte o conversaţie sută la sută reală, între doi critici, cu privire la romanul meu. Nu le dezvălui numele, dar redau conversaţia, fiindcă este incredibil de juicy:
Criticul X către criticul Y: “Auzi, tu ai citit romanul ăla, Sânge satanic?”
CY: “Da. Mi-a plăcut!”
CX: “Cum adică ţi-a plăcut???!”
CY: “Păi mi-a plăcut. Are umor.”
CX: “Dar tu n-ai citit recenzia pe care i-am scris-o eu????”
CY: “Ba da…”
CX: “Şi tot ţi-a mai plăcut după aia???”…
A doua parte ridicolă a pretenţiei ăsteia de infailibilitate şi intangibilitate a criticii literare este milogirea criticului de a nu-i fi comentate recenziile de către autorul cărţii pe care ele o disecă. Mi se pare de-a dreptul caraghios să invoci “tradiţia”, “eleganţa”, obişnuinţa ca autorul să nu comenteze recenziile propriilor cărţi. Poate că era o “obişnuinţă” în faţa căreia autorul se pleca pe vremea lui G. Călinescu, naiba ştie. Dar poate fiindcă, pe vremea aia, criticul avea decenţa de a citi integral o carte înainte de a scrie despre ea, avea decenţa de a nu se vinde pe o bere sau pe o promisiune de publicare gratis a cărţii lui de critică în schimbul unor recenzii favorabile ale unei edituri sau, poate, ştia să se abţină de la atacuri la persoană prea vizibile într-o recenzie. Trăim însă în 2012, iar criticul nu mai este ca pe vremea aia, şi nici autorul, de altfel.

“Dacă eu consider că sunt în stare să mă detaşez de cartea mea şi să-ţi comentez textul obiectiv, evidenţiind nu greşeli valorice, ci erori factuale, nu văd care e problema.”

Chiar nu văd niciun motiv logic prin care un critic să-mi ceară mie să nu-i ironizez recenzia. Dacă e atât de important pentru tine să nu fii atacat, nu o lăsa plină de puncte vulnerabile. E un text pe care tu îl faci public, deci este deschis comentariilor. Dacă eu consider că sunt în stare să mă detaşez de cartea mea şi să-ţi comentez textul obiectiv, evidenţiind nu greşeli valorice, ci erori factuale, nu văd care e problema. Fireşte, filosofia criticului literar constă exact în teama de a se expune, de a risca, dar poate că ar trebui să încerce să şi-o depăşească, sau să se lase de tot de scris.

l

15.-În roman, se simte ca ai terminat filosofia din solilocul cu valenţe clar filosofice. Cum ai reuşit să faci trecerea de la coerenţa şi principiile ordonatoare ale filosofiei la haosul, psihedelicul şi estetica grotescului din roman?

Şi asta a venit la fel de firesc cum a venit şi scrisul din perspectivă masculină. Culmea, în perioada în care am început să scriu la roman, lucram la dizertaţia mea de la master, care era din domeniul filosofiei matematicii. Extrem de atent structurată, cu multă logică, cu analiză a limbajului, în care coordonatorul îmi ceruse ferm să nu cumva să scap pe acolo vreo metaforă, că taie tot:). Nimic nu putea fi mai opus acestei rigurozităţi decât un roman cu rockeri, cu droguri, sex în budă şi multe tripuri. Dar mi-au plăcut mai mereu extremele, şi cred că am simţit nevoia să scriu acest roman şi ca o contrapondere la orele petrecute în compania lui Wittgenstein,  Kant, Frege sau Quine.

“Cred că adesea filosofia e binevenită în literatură, cu condiţia să n-o sufoce.”

Pe de altă parte, valenţele filosofice prezente în roman vin din alt film. Prin mintea lui M. se perindă afilieri existenţialiste, nihiliste, individualiste, anarhiste, solipsiste, evident hedoniste… Astfel de filosofii sunt prin însăşi esenţa lor mai haotice, merg foarte mult pe angoasă, pe sentimentul “aruncării-în-lume” de care vorbea Heidegger, pe incapacitatea individului de a comunica şi rezona cu cei din jur… Practic, ele fac parte din personalitatea lui M., nu sunt deloc, cum greşit remarca o doamnă critic, puse în carte din snobism, pentru a-l face pe cititor să se simtă incult. Acu, e drept, cine se simte, se simte, dar nu văd de ce să dăm vina pe autor.

Filosofia, ca disciplină, e extrem de diversă, poate fi şi aia pe care n-o poţi citi altfel decât cu creionul în mână şi cu multe cărţi explicative alături, dar poate fi şi cea înrudită cu eseistica, un fel de literatură de idei. Cred că adesea filosofia e binevenită în literatură, cu condiţia să n-o sufoce. În Sânge satanic nu cred că filosofia a sufocat literatura, poate şi pentru că M. este o figură atât de carismatică încât ideile prezente acolo nu-i pot decât amplifica farmecul :d.

Nu văd cum aş fi scris altfel cartea, fără digresiunile în care M. îşi expune teoria despre viaţă şi oameni. Sânge satanic e în primul rând un roman de atitudine, iar atitudinea fără idei puternice în spate ar fi pur teribilism. M. e şi teribilist, adevărat, dar ştie bine când să fie teribilist şi când filosof.

16.-De unde ideea cărţii, care e geneza ei?

Am scris despre ce mi-a fost mai familiar în momentul ăla. Cartea a început ca o joacă, primul fragment scris a fost cel cu vecinul poponar. Aveam chef să scriu chestii amuzante, vii, savuroase, cu multe dialoguri. Voiam şi să construiesc un personaj care să mă reprezinte pe mine, pe cei apropiaţi mie, un personaj credibil, lipsit de fiţe, anti-literar s-ar putea zice. Mai voiam o carte în care practic să nu se întâmple nimic. Să fie gânduri, sentimente, relaţii, totul pe durata unui an. În perioada în care l-am început, prin primăvara lui 2006, eram cumva pornită împotriva cărţilor telenovelistice, în care au loc înşelăciuni, divorţuri, crime pasionale, sinucideri… Eu voiam doar un roman al angoasei, un roman actual, în care să şi satirizez diferite aspecte sociale. Cam ăsta a fost bagajul cu care am plecat la drum când am început să-mi construiesc cartea. N-am controlat-o mai apoi, am lăsat-o să crească singură.

“arta este pentru autor ca un album cu fotografii, în care el se regăseşte în diferite episoade ale vieţii sale, chiar dacă arta lui nu e întotdeauna autobiografică”

În afara de asta, mi se părea că încep să-mi pierd cumva amintirile dintr-o perioadă a vieţii care se transforma încet-încet în altceva, şi am scris cartea pentru a încerca să le reţin acolo. Un personaj din romanul pe care-l scriu în prezent are ideea asta, că arta este pentru autor ca un album cu fotografii, în care el se regăseşte în diferite episoade ale vieţii sale, chiar dacă arta lui nu e întotdeauna autobiografică. Autobiografică sau nu, arta va fi întotdeauna personală. Şi într-o fotografie cu tot felul de efecte artistice, foarte prelucrată, tot te regăseşti până la urmă. E vorba de fapt să regăseşti feelingul, atmosfera.

A fost o revelaţie să descopăr, în timp ce o scriam, mulţi autori români apăruţi cu doar câţiva ani înainte care vorbeau despre lucruri asemănătoare. M-am regăsit în cărţile lor. M-am bucurat şi că, deşi avem unele stări comune, nu semănăm chiar atât de mult şi deci romanul meu are până la urmă sens să fie scris.

Sursa: http://www.morgothya.ro/interviu-realizat-de-ioana-vighi-pentru-hyperliteratura-partea-a-3-a.html

Share Button

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *