Interviuri

„Cu toţii avem trăiri extreme, dar nu mulţi le recunoaştem şi chiar şi mai puţini le dăm frâu liber”

Acest interviu a fost realizat pe Facebook și a fost inclus în cea de-a doua ediție a romanului Sânge satanic.

Andrei Zbîrnea (AZ): bună…acesta va fi un interviu mai puţin uzual. de fapt nici nu văd altfel un interviu despre Sânge satanic, mai ales pe facebook.

Cristina Nemerovschi (CN): ai dreptate.

AZ: mergând pe coperta IV a cărţii tale, aflăm, fără a trece la lectura cărţii, că Sînge satanic este, probabil, cea mai imorală şi mai misogină carte a unui autor roman. După cititul propriu-zis, cu precădere capitolul 19, Pizde şi urmărind următorul pasaj Iubita mea e deşteaptă ca o vacă, frumoasă ca o capră, pofticioasă ca o scroafă, rebelă ca o curcă, agresivă ca o broască, dulce ca o iapă, este Sânge satanic o carte imorală şi misogină?

CN: cred că asta depinde în foarte mare măsură de cititor, de percepția acestuia în timpul lecturii și, mai ales, de bagajul ideatic pe care el îl posedă până în momentul în care deschide Sânge satanic. de fapt, multe pasaje din roman sunt lăsate deschise interpretării cititorului… şi, din ce-am observat, a fost probabil un lucru inspirat, deoarece sunt, până în prezent, deja o mulţime de interpretări, care mai de care mai diferite și mai incitante; eu aş spune că este mai degrabă o carte amorală – personajul principal are o problemă în a accepta normele impuse de societate, de orice tip ar fi acestea, deci şi cele morale. totuşi, mă aştept să fie stigmatizată rapid cu calificativul “imorală” şi nu mă deranjează foarte mult acest lucru. dacă este misogină? aş spune mai degrabă anti-feministă… M. nu urăște în niciun caz femeile, ci doar le desconsideră într-o anumită măsură, în special prin prisma capacităților intelectuale și creative ale acestora. pe de altă parte, sunt cititoare care mi-au spus că au găsit în roman un imn de dragoste neasemuit de frumos adus femeii  și că romanul este un fel de “feminism misogin”. deci, cum spuneam, presupun că până la urmă totul depinde de cititor.

AZ: care este miza acestei cărţi? cine sunt cititorii? cine sunt duşmanii?

CN: cititorii pe care am mizat eu, de la început, sunt acei oameni nu neapărat cuprinşi într-o categorie anume şi bine delimitată de vârstă, ci mai degrabă oameni care se aseamănă în spirit: dezinvolţi, nonconformişti, rebeli, îndrăgostiţi iremediabil de libertate şi dispuşi să sacrifice orice pentru a nu şi-o pierde, oameni care cred în exprimarea personală, de orice tip dar în special artistică…. oameni fără fiţe, pe de altă parte, care nu vor să îmbrace un mesaj în haine de gală, ci să-l transmită aşa cum este el pe bune. e adevărat, m-am adresat în special ascultătorilor de rock, pentru că aceştia ar trebui, cel puţin în teorie, să aibă aceste însuşiri – atitudinea aceea rebelă a omului care nu acceptă idei de-a gata, norme & shit … duşmanii?  n-aș putea spune cu exactitate; probabil oamenii care se tem de ceea ce sunt şi încearcă toate metodele de a fugi din faţa propriului sine – se ascund în spatele unor joburi corporatiste, petrec timpul liber în faţa televizorului care îi spală pe creier, citesc tabloidele, şi așa mai departe. acei oameni care se tem, printre altele, de tot ceea ce reprezintă act artistic, pentru că îi sperie de moarte libertatea pe care și-o asumă orice individ care creează. artistul li se pare un pericol public.

AZ: cartea poate fi privită atât ca un roman, dar şi ca o oglindă spartă ale cărei cioburi se reunesc la un moment dat prin cele patru personaje, M., R., B. şi D.? care e varianta mai comodă pentru scriitor, întregul sau puzzle-ul?

CN: mie mi-a fost mai uşor să o scriu, aşa cum bine ai remarcat, ca puzzle, dar având permanent în minte şi întregul și finalitatea; cred că e o tentaţie mare să o scrii aşa, pe “cioburi”, pentru că fragmentarea asta îţi dă ocazia de a scrie potrivit stării tale de moment. ştiu însă că sunt autori care preferă să scrie o carte ca un întreg, cu introducere, apoi intrigă, desfășurare și încheiere, păstrând mereu în minte un plan al “acţiunii”. Cred, pe de altă parte, că puzzle-ul s-a și potrivit foarte bine în cazul Sângelui satanic, deoarece personajele sunt…mai neobișnuite și mai haotice. viața lor nu e nici pe departe o înșiruire ordonată de fapte, deci nici povestea nu ar fi avut de ce să fie așa.

AZ: Sânge satanic a fost scris între 2006 şi 2009. totuşi nu se observă diferenţe de stil între capitole. care ar fi soluţia din laboratorul Cristinei Nemerovschi?

CN: cred că explicaţia ar fi aceea că am ajuns să cunosc foarte bine personajul principal, cel care, în definitiv, duce cu el întreg romanul, toate ideile, relaţionează cu celelalte personaje, şamd; cunoscându-l îndeaproape, mi-a dat o continuitate care s-a păstrat indiferent de trecerea timpului; cred că şi peste 5 ani, să zicem, aş putea să reiau romanul, şi implicit personajul, de unde l-am lăsat.

AZ: ţi-ai dori să reiei romanul?

CN: da, m-am gândit şi la asta și o voi face, de fapt am și început să scriu continuarea, care va fi de fapt un prequel; titlul său provizoriu este Ani cu alcool și sex. în Sânge satanic, am centrat absolut totul în jurul lui M. şi, pe parcurs, am început să descopăr tot soiul de lucruri interesante şi despre celelalte personaje, privind prin ochii lui: despre R., B., D….m-am gândit că ar fi interesant să scriu o continuare din perspectiva unuia dintre celelalte 3 personaje. asta voi face însă în cea de-a treia parte a trilogiei începută cu Sânge satanic (deci vor fi trei cărți!). Cea la care lucrez momentan, Ani cu alcool și sex, este în continuare narată tot din perspectiva lui M. iar a treia, că tot vorbeam despre ea, va fi povestită de unul din cele două personaje feminine din Sânge satanic, nu spun care.

AZ: eu aş alege-o pe D. că se maturizează (poate).

CN: e o alegere interesantă; deci te-a atras personajul D.!

AZ: se poate spune, mai ales că aş putea să o educ în stilul meu.acum am să citez un paragraf de care pot spune că am fost fascinat cu toate că eu nu ascult black metal. totuşi, un asemenea paragraf cu greu poate fi trecut cu vederea de un iubitor al zonei de metal, indiferent că e vorba de heavy, speed sau progressive. Totul este făcut din iubire, iar iubirea este înţelegere şi cunoaştere. Ştiu că numai în astfel de momente sunt aproape de adevăr, pentru că Adevărul nu este pentru ochii muritorilor, adevărul este ca black metal-ul, ai nevoie de pregătire înainte de a te apropia de el. cât este aici filosofie şi cât black metal/trăire brută?

CN: în primul rând, trăire brută. filosofia îi urmează. de fapt, întreg romanul este construit din stări, şi abia mai apoi din idei şi acţiune. chiar s-ar putea considera că este, de-a lungul celor 300 şi ceva de pagini, o pledoarie pentru trăire personală şi brută şi pentru descoperirea trăirii şi acceptarea ei – “nu trebuie să te ascunzi niciodată de ceea ce simţi” este, parţial, filosofia lui M.

AZ: crezi că un cititor nemetalist poate citi Sânge satanic, dincolo de literele negre pe fundalul alb?

CN: da, sunt convinsă, şi chiar am primit un feedback neaşteptat şi din partea unor nemetalişti; cred că all that it takes este dispoziţia cititorului de a se lăsa în seama gândurilor şi trăirilor autentice în timpul lecturii, de a nu intra în atmosfera romanului cu prejudecăţi, cu idei învăţate de la alţii; dacă îl va citi cu mintea eliberată pentru o clipă de diverse bruiaje, cred că sunt șanse mari să-l simtă şi să-i placă. şi poate, chiar, să devină mai interesat de metal, după ce citeşte Sânge satanic.

AZ: măcar la nivel de slayer şi megadeth dacă nu nargoroth şi immortal.

CN: exact…the basics.

AZ: am citit în foarte multe locuri cartea ta. metrou, tramvai, canapea, aşteptând-o pe mama să iasă din minimarket, la gura metrou de la unirii. şi, totuşi, aspectul ăsta nu mi-a distras atenţia şi emoţia spre alte zone. cartea poate fi citită oriunde, oricând. unde ai scris cartea?

CN: şi eu am scris-o tot oriunde şi oricând. am scris-o acasă, am scris la bibliotecă, foarte mult la terase sau în baruri, în vama veche, prin diferite oraşe pe unde m-am plimbat, am scris un fragment chiar şi pe o casă. e o experienţă plăcută să recitesc fragmente şi să-mi amintesc unde mă aflam în momentele în care le-am scris. e interesant cum, de fiecare dată, starea pe care o regăsesc într-un anumit fragment din roman îmi aminteşte imediat locul unde ea a luat naştere. mi-a fost uşor să o scriu peste tot, a venit de la sine, cumva; acum am senzaţia că fiecare fragment a fost scris într-un anumit loc pentru că acela era cel ideal unde să fie scris. deşi n-am planificat nimic.

AZ: mă gândeam ce loc ţi-ar putea inspira ciopârţirea sosiei andreei bănică din visul lui M.:))…

CN:pe ăla l-am scris în vama veche. dar nu m-a inspirat vreo clonă a andreei prezentă prin vamă. deşi, dacă aş fi căutat, cred că aş fi găsit destule blonde strâmbe. J

 

AZ: mergând mai departe şi dacă tot am revenit la cioburile cărţii, în Sânge satanic umorul se împleteşte excelent cu lirismul pur, dar şi cu un limbaj ce uzează adesea de invectivele personajelor. de unde vine dozajul optim pentru o asemenea abordare?

CN: nu ştiu dacă e neapărat un dozaj optim; aici iarăşi depinde de gusturile şi de obişnuinţele cititorului – unii i-au reproşat cărţii cinismul, alţii tocmai lirismul; la polul opus, mulți au îndrăgit-o în același mod, unii pentru umorul negru și cinic, alții pentru pasajele poetice și sensibile. eu am scris fiecare capitol în funcţie de dispoziţia de moment. până la urmă, orice carte este construită mai mult sau mai puţin după chipul autorului sau – mie îmbinarea asta mi se potriveşte, sau mi se potrivea în orice caz atunci când am scris romanul. i se potriveşte de altfel foarte bine şi lui M., aceasta discrepanţă între momentele dure şi cele poetice, bipolaritatea asta – și cred că e una dintre caracteristicile definitorii ale personajului, unul dintre motivele pentru care este atractiv, carismatic – ca să-l laud acum.

AZ: un fel de alexi laiho (children of bodom, pentru nemetalişti) mioritic…

CN: să ştii că da.

AZ: aşa mi-l imaginam fizic pe M.

CN: asta chiar îmi aminteşte de un moment simpatic – la concertul children of bodom care a avut loc de curând la bucureşti, câteva fane ale trupei mi-au mărturisit că s-au îndrăgostit de personajul principal din Sânge satanic, deci intuiţia ta este excelentă.

AZ: pe departe cea mai lirică bucată a romanului este cum au invadat şerpii vama veche. sunt şi ceva asemănări cu celebration of the lizard de la the doors. crezi că suntem în momentul în care se înlătură zidul dintre epic şi liric în literatură română?

CN: este posibil. în ultimul timp am citit romane excelente scrise de poeţi (de autori care erau în principal cunoscuţi ca poeţi). sincer, mi-ar plăcea să nu existe graniţe rigid trasate între genuri literare. îmi plac foarte mult experimentele, îmi place libertatea autorului, cred că ea ar trebui să primeze, şi nu nişte reguli de teorie literară, oricum depăşite, care nu aduc nicio inovaţie.

într-adevăr, cred că se tinde și spre un mixaj tot mai des și expresiv între poezie şi proză. singura cerinţa este, cred eu, să fie unul reuşit, natural, nu forţat. până la urmă, forma sprijină conținutul, nu invers.

AZ: acum un exerciţiu de imaginaţie. cum ar fi fost primită cartea ta în america anilor ’80, cam pe atunci a apărut şi black metal-ul, cum ar fi primită cartea ta în afganistan şi cum ar fi percepută în suedia sau norvegia? mi-a venit de la perceperea femeii de la nord spre sud. în kiruna, suedia e un obicei ca bărbaţii să dea altor barbaţi, aflaţi în vacanţă, femeile lor pentru a întreprinde acte sexuale, e un vechi obicei pe acolo. pe la noi, dacă te înşală nevasta, o ucizi şi ajungi la puşcărie. în orient, ştii şi tu cum e femeia văzută.

CN: cred că în suedia şi norvegia ar fi privită cel mai natural, cel mai ok – dintre cele 3 variante date de tine. şi în afganistan… mi-e şi frică să mă gândesc.

295040_426831414023479_645799202_n

AZ: totuşi în sua măcinată de acele frământări, după războaie nesfârşite, biserica…are şi updike nişte cărţi controversate.

CN: în sua cred că părerile ar fi fost foarte împărţite. exact. hipioţii sau urmaşii lor ar fi putut-o iubi, deşi nu este neapărat o carte despre iubirea faţă de cei din jur – dar cred că ar fi apreciat pledoaria asta pentru libertate, pentru trăiri personale, fuga din faţa ideilor impuse de alţii, de sistem. iar cei mai slabi de înger s-ar fi speriat, cu siguranţă. aia cu afganistanul chiar mă obsedează acum. J)

AZ: poti scrie despre asta, eu aşa elimin obsesiile, le diminuez. să sperăm la o traducere în limba finlandeză/suedeză? în următorii ani?

CN: m-ar bucura foarte mult o traducere în aceste limbi, fireşte şi eu sper şi îmi păstrez optimismul. de altfel, m-ar bucura o traducere în orice limbă, chiar şi într-una de circulaţie mai restrânsă – cred că e foarte emoţionant să ştii că o carte a ta e citită de oameni foarte diferiţi de cei în mijlocul cărora trăieşti tu, din civilizaţii diferite, cu obiceiuri complet diferite, cu filosofii atipice, şi așa mai departe. Sânge satanic este în curs de traducere în engleză și, momentan, va trebui să mă mulțumesc cu asta.

AZ: ce înseamnă pentru tine black metal? de ce asociază unii black metal-ul cu satanismul?

CN: pentru mine înseamnă o nevoie firească de a-ţi exterioriza şi trăirile ceva mai extreme, de a da frâu liber părţii tale mai dure, mai sălbatice, mai raw; iubesc muzica asta pentru că mi se pare că merge acolo unde puţine genuri îndrăznesc să ajungă. cu toţii avem şi trăiri extreme, dar nu mulţi le recunoaştem şi chiar şi mai puţini le dăm frâu liber. eu nu o asociez cu satanismul, de fapt oricum nu cred în “satanism” așa cum este el “definit” de către neştiutori, creştini sau oamenii care au nevoie de ceva de care să se teamă, asa cum au nevoie de stafii şi vampiri. eu mă raportez la “satanism” ca la o metaforă, ce ţine locul unui cuvânt pentru a ne referi la partea întunecată din noi, partea mai puţin cunoscută, o parte care totuşi cred că ar trebui explorată mai mult pentru că are un imens potenţial artistic. şi de auto-cunoaştere.

148352_167029783336978_8106426_n

AZ: singurul capitol care este uşor rupt de întreg este Rotting christ satanizează măneciul. pot spune că e singurul moment când am vrut să las cartea din mână şi să citesc iarăşi din jurnalul lui kafka. ce e în spatele acestei bucăţi?

CN: sincer n-aş putea să-ţi spun exact, a fost ca o introducere în scenă a personajelor; aşa cred că am gândit-o. este şi teribilism, teribilism pur, pentru că nu cred că teribilismul este o meteahnă. teribilismul înseamnă inocenţă şi da, si imaturitate, dar e bine să ne amintim din când în când să fim teribilişti. e o formă de nesupunere şi, ca orice formă de nesupunere, mie îmi place. mi-am dorit să înceapă romanul cu un fragment alert şi amuzant, pentru că, în definitiv, asta e prima imagine pe care ţi-o lasă cele patru personaje din Sânge satanic. apoi, lucrurile devin ceva mai complexe

AZ: e o construcţie graduală într-adevăr, un fel de progressive metal. asta o spune fanul porcupine tree.

CN: şi eu o privesc tot ca pe o evoluţie graduală, cu momente intense, apoi cu unele ceva mai relaxate… ca valurile unei mări infuriate.

AZ: și așa ne-am întors la lirismul cărții…de ce ar trebui să fie citit Sânge satanic?

CN: pentru că e un roman în care sigur vor regăsi ceva din ei înşişi. dacă nu va fi chiar o oglindă pusă în faţa lor, sigur vor recunoaşte măcar bucăţele din ei în imaginaţia personajului principal, în obsesiile lui, în angoase, în vise. pentru că e o carte neiertătoare şi intensă, şi pentru că e amuzant. foarte amuzant. și pentru ca are scene necenzurate de sex!

Share Button

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *