„Încă mai avem teme-tabu”

Critica negativă spune că “asta nu e literatură”. Eu spun că e: tocmai pentru realismul de care dă dovadă. Cum spuneam într-o mini recenzie „fiecare autor scrie despre epoca care-l caracterizează”. Cine ştie despre ce ar fi scris Bacovia dacă i s-ar fi dat o săptămâna cadou în zilele noastre. Crezi că oamenilor le e frică de realitatea din cărţile tale sau doar de necunoscutul pe care-l oferă pentru unii din ei?
Da, aud și eu tot mai des replica-prejudecată “asta nu e literatură”, nu doar atașată cărților scrise de mine, ci atârnată ca o tinichea de cam toate cărțile care îmi plac mie, atât ale autorilor români, cât și străini. Ba chiar, extinsă, replica-tinichea se aplică și în alte domenii artistice, cum ar fi teatru, muzică, pictură, film. Ca și cum ar fi o listă închisă de subiecte prescrise “de sus”, din care un autor își poate alege pentru a scrie o carte care să se “încadreze”, iar orice cade în afara acestei liste stabilite de consiliul publicului amator nu se califică drept literatură, respectiv artă. Firește, cred că e o tâmpenie, o prejudecată absurdă, fiindcă practic absolut orice se petrece în jurul nostru poate fi transformat în literatură. Nu oricum, desigur, și abia aici se naște diferența dintre artă și kitsch: un artist autentic va găsi acea modalitate prin care chiar și un fapt banal să devină o pagină de literatură bună, o piesă muzicală, o pictură care să-și miște privitorul.
Ai dreptate în ce-l privește pe Bacovia, și eu îmi pun des întrebarea ce ar scrie Dostoievski, sau Cioran, sau Nietzsche, dacă ar fi teleportați în zilele noastre. Părerea mea este că prima trăsătură esențială a unui artist, cea care îl diferențiază de restul celor din jurul său, este sensibilitatea. Având o sensibilitate puternică, este imposibil pentru artist să nu rezoneze la tot ce se întâmplă în jurul său – de aceea, eu cred că un artist autentic va crea ceva în care se oglindește în primul rând lumea și timpul său, cu problemele ei, cu lipsurile ei, dar și cu părțile frumoase, atunci când ele există. Este adevărat, uneori artistul se joacă fie creând lumi ale viitorului, fie reconstituind un trecut ficțional sau semi-ficțional; dar, în ambele cazuri, sensibilitatea prezentului, felul în care artistul rezonează la lumea de azi, este și ea (involuntar sau nu) transpusă în acele universuri ficționale.
Cred că în primul rând oamenilor le este teamă de realitatea din cărțile mele. Există multă ipocrizie, în special în societatea românească de astăzi – încă mai avem teme-tabu, despre care ne imaginăm că, dacă nu le includem într-o carte, de pildă, vor dispărea de la sine sau vom uita că ele există. Dintotdeauna operele artistice care au arătat lumii adevăruri pe care ea nu se simțea confortabil să le privească au stârnit controverse. Cum este acum, de pildă, cazul filmelor românești din noul val: mulți se plâng că ele “strică imaginea țării noastre minunate”. Dar aceste filme vorbesc despre lucruri care există fără tăgadă în România de azi. Prin urmare, cei care contestă filmele respective se tem de fapt de realitate, și speră că ea se va înfrumuseța peste noapte, doar închizând ochii atunci când trecem prin fața ei. O naivitate teribilă. Eu cred că principalul atu al artei realiste este să pună degetul pe rană, ca să putem conștientiza că acea rană există și să încercăm să o ajutăm să se vindece.
Revenind la cărțile mele, pe unii îi sperie stilul direct, dezinhibat; sunt acei oameni care văd literatura ca pe o statuie urcată pe un piedestal, ca pe ceva aproape sacru. Nu reușesc să înțeleagă că literatura poate vorbi despre realități imediate. Neavând disponibilitatea de a se apropia de literatura de azi, refuzând din start să o guste, nu au cum să înțeleagă că aceleași teme mari pe care le știu ei – iubirea, moartea, înstrăinarea, suferința, credința etc. – se ascund astăzi sub chipuri mult mai familiare, și sub alte stiluri față de cele învățate de ei la școală. Este vechea dispută între teme minore vs. teme majore. Eu cred că așa ceva nu există – avem doar literatură bună vs. literatură mediocră și cărți captivante vs. cărți ilizibile.

M.- „Cea mai mișto ființă care a a existat vreodată pe lume”. Personaj egocentric şi totuşi împărţit între fiecare element al vieţii cotidiene. Paradoxul pe care mi l-au iscat romanele tale s-a născut din această unicitate a personajului, independenţa existenţială sau incapacitate de reproducere culturală şi senzaţia rămasă după ce ai închis a doua copertă că toţi putem fi “cea mai mișto ființă care a a existat vreodată pe lume”.
Este foarte bună observația ta. Așa mi-l imaginez și eu pe M., atât ca personaj unic, cât și ca o entitate compusă din băcățele mici-mici, care se regăsesc în orice ființă pe care aș putea-o întâlni la un moment dat, cu condiția ca acea ființă să aibă o singură trăsătură esențială: să gândească și să fie dependentă până la obsesie de introspecție. Cred că oricare dintre cititorii mei s-a simțit, la un moment dat, mai mult sau mai puțin în pielea lui M.
Intenția mea, când i-am dat naștere lui M., nu a fost câtuși de puțin să creez un personaj ieșit din comun. Din contră, am căutat ca el să aibă toate trăsăturile pe care le-ar putea avea cineva cu background-ul lui, cu povestea pe care o spune el. Nu m-am temut nici de clișee, dar nici de lucrurile care unora le-ar putea părea o sfidare a banalului, exagerate. M. a luat formă ca M. și atât, nu l-am pus în ecuație cu nimeni. Personajul s-a conturat incredibil de firesc, de cursiv. Practic, nu mi-a dat deloc bătaie de cap. De fapt, niciun personaj din cărțile mele nu mi-a dat până acum bătaie de cap. Poate fiindcă nu-mi propun să le îndes într-un șablon, ci le las să se desfășoare libere.
Îmi pare că în ultimii ani a luat amploare fenomenul scriitorilor care nu complică lucrurile, ci expun contextul imediat, realitatea cotidiană, fiecare în manieră proprie. Stilul ales te reprezintă total, dar crezi că într-un viitor îndepărtat s-ar putea ca reperele tale în motive literare să difere?
Este foarte posibil să se mai schimbe într-o anumită măsură stilul meu, asta nu pentru că nu m-aș simți confortabil cu cel actual, ci pentru că iubesc experimentele, îmi place foarte mult să mă joc, caut provocări. În Pervertirea am scris din trei perspective diferite, pe trei voci – a fost o provocare, a fost destul de greu, dar mi-am dorit foarte mult experimental ăsta, pentru că nu vreau ca scrisul să devină ceva foarte facil pentru mine. Vreau palpitații în timp ce scriu. Simt nevoia uneori și de obstacole.
Mă tentează să încerc la un moment și un roman scris la persoana a treia, mă tentează și unul care să se întoarcă mult în timp… Sunt curioasă dacă le voi duce până la capăt și dacă vor fi experimente reușite.
Am observat într-adevăr exact ceea ce spui tu, am senzația că și în literatura din afară se tinde foarte mult spre simplificare, se lasă deoparte figurile alambicate de stil, divagările, “burțile” romanului, care erau frecvente în urmă cu ceva decenii. Cred că e o tendință firească, impusă cumva în mare parte și de gusturile publicului, care nu prea mai are timp de savurat complicate încârligături de stil. Cred că orgoliul scriitorului, de a ne arăta cât de erudit și stilat poate fi, devine ușor ridicol sau, oricum, stilul mult prea studiat va trece în plan secundar, iar povestea pe care cartea o are de spus va deveni tot mai importantă. Totuși, eu nu sunt sută la sută pentru un stil complet dezbrăcat de orice artificii, pentru minimalismul radical – cred că ar trebui să existe diversitate și cred că este loc pentru multe tipuri de scriituri. Tot ceea ce contează, în opinia mea, este ca scriitorul să-și găsească o voce sinceră, pe care să încerce să o stăpânească tot mai bine, să o perfecționeze și, desigur, să o pună în slujba unei povești interesante pe care o are de transmis cititorului.
Sunt multe planuri pe rol. O carte scrisă de fiecare cititor în parte, fragmente puse în scenă, noi romane. Într-o ecranizare sau o piesă de teatru bazate pe unul din romanele tale s-ar putea păstra atmosfera gotico-filosofică din cuvinte? Ai avut propuneri?
Am avut propuneri, ba chiar am demarat trei, patru proiecte de acest gen. Interes există din plin, inspirație, la fel, dar genul acesta de proiect cere enorm de multă muncă, cere timp, energie, cere să i te dedici și este destul de dificil să găsești, de pildă, o echipă împreună cu care să lucrezi la o ecranizare și practic să menții pe durata unor luni bune interesul ridicat al tuturor membrilor ei, în absența unor fonduri sigure cu care să poți concretiza proiectul, după ce ai pus la punct toate detaliile. Am dus un proiect de film (ecranizare după Pervertirea) foarte aproape de concretizare, dar, din păcate, au apărut obstacole fix în momentul în care eram la un pas să scoatem ceva din el… Este nevoie de foarte multă încrâncenare, ba chiar nebunie, ca să reușești să ecranizezi așa ceva în România de azi. Dar primesc în continuare propuneri aproape nonstop, există interes, există idei, există oameni foarte talentați (atât din cinematografie, cât și din teatru) dispuși să se implice, este aproape imposibil ca într-un final să nu iasă ceva.
Cred că s-ar putea păstra atmosfera atât într-o piesă de teatru, cât și în film. Eu iubesc aceste genuri, îmi place enorm să observ deosebirile între modul în care transmiți mesajul prin cărți și cel în care îl transmiți prin gesturi, prin imagini. Firește, ca să-ți iasă o ecranizare bună, trebuie să înțelegi foarte bine cartea, să o simți, să-ți devină foarte familiară. Oricum, am multe idei în acest sens și abia aștept să se concretizeze ceva!

Nimic nu e original prin subiecte, dar tocmai maniera expunerii şi a scriiturii face diferenţa. Nu avem iubire (nu cea liniară, uşor de înţeles) sau Lolite, oamenii simpli apar ca personaj colectiv, construct menit să-i pună în lumină pe cei aleşi, nu există final şi nici trecut, precum un illo tempore al rebelului perfect, care nu mai e Bob Dylan.
Asta este o temă foarte bună de reflecție. Când încă mai petreceam vremea pe băncile facultății de Filosofie, aveam concepția asta radicală potrivit căreia absolut nimic nou nu se mai poate face, deoarece s-a făcut deja. Privită din punct de vedere filosofic, teoria este corectă: într-adevăr, foarte greu poți găsi ceva la care nu s-a mai reflectat până acum, ceva ce nu s-a mai gândit, ceva ce nu s-a argumentat sau nu a fost pus în relație cu alte elemente, dacă vorbim despre un sistem filosofic. Când însă m-am reapropiat de literatură, părăsind pentru o vreme filosofia, mi-am dat seama că nu este chiar așa: perspectiva, maniera de abordare, felul în care integrezi lucrurile care au fost deja spuse în propria ta sensibilitate, în maniera ta unică – până la urmă – de a simți lumea, este și el incredibil de important și poate aduce mult în plus. Este adevărat, literatura, spre deosebire de filosofie, îți și permite foarte mult, ai o enormă libertate; putem găsi, de pildă, o sută de cărți de ficțiune care spun același lucru, dar care sunt incredibil de diferite între ele.
În timp ce scriam prima mea carte, Sânge satanic, mi-am dat seama că autorul de literatură ar trebui să aibă un singur lucru în vedere atunci când se așază la laptop/la mașina de scris/în fața foii albe, cu un pix în mână: să fie sincer. Să fie el cel care scrie acele rânduri. Să nu scrie din ce a învățat, din ce a auzit la alții, sau din ce și-a dorit el să fie, dar nu i-a ieșit – pur și simplu, să încerce să fie cât mai mult el însuși. Abia așa acest timp dedicat scrisului este câștigat, nu pierdut. Un scriitor știe că a scris o carte bună, în măsura în care simte că a reușit să pună mult din el însuși în paginile ei. Și, dacă presupunem că orice ființă umană are ceva al ei și numai al ei, dacă descoperi exact acea parte din tine pe care n-o mai are nimeni, ai toate șansele să creezi artă originală și personală. Așa cred eu.
În ce privește Sânge satanic, mi-am dorit de la început să fie o carte “construită din cioburi” (expresia îi aparține poetului Andrei Zbîrnea, a folosit-o într-una din recenziile la Sânge satanic, mi se pare foarte potrivită), fără un început bine conturat, fără un final “clasic”, fiindcă așa mi s-a părut la acel moment că este viziunea personajului. De ce am ales un rebel „perfect”, ca personaj principal al trilogiei? N-aș ști să spun exact. Cred ca singura explicație este că pe el l-am simțit cel mai familiar în momentul ăla. Și mai atractiv.

Pe când următorul roman? Va fi la fel de şocant ca precedentele? Pentru cititori, căci am impresia că percepţia ta e una naturală asupra lor.
Lucrez la două romane în paralel. Unul din ele este cel care va încheia trilogia începută cu Sânge satanic și continuată cu Ani cu alcool și sex. Firește, am mari emoții, pentru că finalul este foarte important și pentru că există mulți cititori care o așteaptă. Vremurile în care scriam numai pentru mine (cum a fost cazul cu Sânge satanic), fără să creez așteptări, sunt de mult apuse 🙂 Asta sperie puțin, pentru că este un paradox – eu nu pot scrie decât izolându-mă total de așteptări, introspectându-mă sadic, fiind doar eu cu mintea mea, față în față; pentru asta, în timpul scrisului, trebuie să uit complet că există cititori, de fapt, trebuie să uit complet că scriu ceva ce va ieși sub formă de carte. Abia apoi, când cartea e trimisă la corectură, conștientizez că va fi citită și mă gândesc cu entuziasm și curiozitate dacă va plăcea. E din ce în ce mai greu însă, pe măsură ce se adună cititorii, să fac pasul ăsta înapoi, în care rămân doar eu și personajele din mintea mea. Dar e esențial, fără el nu-mi pot imagina cum aș putea scrie. Dacă va fi șocant… păi cred că va fi, pentru cei cărora și primele două părți li s-au părut așa.
Al doilea roman este destul de diferit de ce am scris până acum. Este primul dintr-o serie de romane-pamflet pe care le am în minte, cărți puternic implicate social, extrem de satirice, foarte dure, nemiloase chiar. O noutate ar fi personajul principal, care este foarte mult ironizat pe parcursul cărții – așadar, un antierou dus la extrem. Dar mai multe la timpul potrivit!