Interviuri Recomandări

„În fiecare din romanele mele de până acum am pus foarte mult din tot ce am gândit și am simțit vreodată”

Un interviu realizat de ALECART <3

Cristina Nemerovschi: „Să nu scriu pentru critici, pentru premii, pentru apreciere, pentru cititorii snobi. Pur și simplu, să fiu eu.”

De Cristina Nemerovschi am aflat anul trecut prin aprilie de la o prietenă. Primul lucru care m-a atras la cărțile ei a fost faptul că personajele erau în mare parte adolescenți care ascultă metal. Citindu-i cărțile am descoperit o lume plină de ființe complexe, rebele, dar care trăiesc liber, care simt lucrurile din jurul lor. Personajele Cristinei îndeamnă la revoltă, dar la una gândită. Citind cărțile ei ai senzația că cineva îți trage o palmă și te trezește la realitate; ele neagă orice fel de prejudecată, spunând lucrurilor pe nume, înfățișându-le așa cum sunt în realitate. Limbajul violent prezent la toate personajele, tentativele de incest ale lui B., crimele lui Corbu și ale lui Vicky, sexul, alcoolul și drogurile sunt doar un pretext pentru experiențele personajelor, pentru mesajul cărții. Cristina a reușit prin cărțile ei să le arate multor adolescenți (și nu numai) că literatura poate fi și altfel decât cea din manualele școlare, interesantă și – cel mai important cred eu – aproape de ei. Eu cel puțin m-am regăsit izbitor de mult în mai toate cărțile ei, în special în Păpușile, ultimul ei roman (până acum), pe care l-a și lansat la Iași de altfel. La lansare am avut ocazia de a o cunoaște personal, de a vedea cum e omul Cristina Nemerovschi. Mai vorbisem cu ea pe facebook, îi mai trimisesem diferite scrieri de ale mele, însă nu îmi închipuiam că e atât de deschisă către cititori și de apropiată de ei. M-a impresionat dezinvoltura cu care vorbește cu cititorii ei și faptul că îi tratează de la egal la egal.

 

Scriind nymphette_dark99 și trăind câteva luni bune cu Vicky în cap, așa cum mi se întâmplă cu fiecare personaj al meu, am regăsit toată furia și revolta împotriva compromisurilor pe care le simțeam și eu la 13 ani.

 

  • Care crezi că este cartea care te reprezintă cel mai bine?

E o întrebare foarte grea. Firește că îmi iubesc fiecare carte, așa cum un părinte își iubește fiecare copil – știu exact ce am simțit când mi s-a născut în minte, știu cât de greu sau de ușor a fost să o aștern pe foaia albă, știu cum au rezonat cititorii cu fiecare din ele. Mi-e foarte greu să aleg una și să spun: cartea asta reprezintă tot ce sunt eu! În fiecare din romanele mele de până acum am pus foarte mult din tot ce am gândit și am simțit vreodată, am pus toată viziunea mea asupra lumii, toată iubirea și furia pe care le-am putut găsi. Toată sinceritatea, mai ales. Cum mereu ești tentat să spui despre cea mai recentă creație a ta că este cea mai reușită și mai complexă, o să spun și eu că Păpușile mă reprezintă destul de bine. Totuși, parcă nu îmi văd “portretul” complet fără cărțile anterioare. Și cred că e firesc, fiecare din ele m-a surprins într-o anumită etapă din viața mea. Mă mai reprezintă destul de bine și Rezervația unicornilor. De la acel M. din finalul trilogiei, până la relația lui complicată cu România, dar și cu R., și chiar și titlul romanului.

 

  • Dacă ai putea să petreci un weekend cu un scriitor, care ar fi acela? Dar personaj literar?

Cred că Dostoievski. Să bem până picăm pe jos și să aflu cum era treaba cu nihilismul pe vremea aia J Un personaj… cred că Holden din De veghe în lanul de secară – i-aș face cunoștință cu M.! Sau Lolita, să văd cum s-ar înțelege cu Vicky a mea.

 

  • Ai declarat în interviuri anterioare că ai avut o adolescență destul de rebelă. Cât de mult te identifici cu Vicky din acest punct de vedere?

Mult! Scriind nymphette_dark99 și trăind câteva luni bune cu Vicky în cap, așa cum mi se întâmplă cu fiecare personaj al meu, am regăsit toată furia și revolta împotriva compromisurilor pe care le simțeam și eu la 13 ani. Neînduplecarea cu care priveam lucrurile urâte din jur și convingerea că ele pot fi schimbate; lipsa de toleranță față de niște părinți pentru care este mai important ce crede lumea despre copilul lor, decât ce este de fapt copilul lor; entuziasmul nebun pe care-l ai atunci când întâlnești pe cineva ca tine; pasiunea pusă în lucrurile care îți plac cu adevărat, în care te regăsești. Dezgustul față de clișee, față de “așa se face”, pe scurt, față de tot ce încearcă să mutileze personalitatea unui adolescent.

Ceea ce mi s-a părut cel mai interesant a fost să pun toată această încărcătură psihică a lui Vicky în lumea din zilele noastre, când decorul, cel puțin, este diferit de a doua jumătate a anilor ‘90, când mi-am trăit eu adolescența. N-am sufocat-o pe Vicky nicio clipă, am lăsat-o să se desfășoare exact cum a vrut ea, Vicky m-a ghidat pe mine, nu eu pe ea – iar, din ce a ieșit, probabil că putem trage concluzia că adolescența își păstrează esența indiferent de perioada în care este trăită, deși, evident, fiecare timp are provocările lui.

 

  • De ce ai ales să publici trilogia Ultima vrăjitoare din Transilvania sub pseudonimul de Anna Vary?

Au fost mai multe motive acumulate: pe de o parte, editorul m-a întrebat dacă m-ar interesa să scriu ceva mai comestibil, mai mainstream, un fantasy, de pildă, mai cuminte față de cărțile mele de până atunci, care să poată fi citit și de acei oameni care nu sunt îndeajuns de geniali pentru a înțelege romanele de genul Sânge satanic 😀 Ultima vrăjitoare din Transilvania n-a ieșit în final o serie prea cuminte, deși asta fusese intenția, cum n-a ieșit nici o carte superficială sau clișeică. A ieșit tot ca o carte scrisă de Cristina Nemerovschi, dar cu personaje mai puțin extreme – mă rog, dacă excludem partea cu incestul, crimele, și altele…

Un alt motiv a fost acela că mie mi s-a părut o provocare să public o carte care nu are numele meu pe ea, practic o carte care nu avea să beneficieze de notorietatea mea de până atunci. A fost un test, să văd cum se descurcă o carte pur și simplu prin ceea ce este în esența ei, dincolo de numele autorului, dacă poate cuceri și așa cititorii. Și s-a descurcat excelent! Abia de curând, când editorul a dezvăluit că eu sunt Anna Vary, am căutat pe internet ce s-a scris despre Ultima vrăjitoare din Transilvania, și am fost mai mult decât impresionată – are fani o grămadă, există peste o sută de recenzii, pagina de Facebook a cărții este și ea asaltată de mesaje. Și, ceea ce este minunat, mulți dintre fanii mei au îndrăgit-o și pe Anna Vary, fără să știe că sunt tot eu!

 

Excepțiile, în România, sunt date la o parte, hulite, împinse spre alte zări, dacă vor să supraviețuiască.

 

  • Ce te-a determinat cu adevărat să publici Sânge satanic?

Au fost două momente definitorii care îmi vin acum în minte.

Era perioada în care eu citeam foarte multă literatură română contemporană, și dădusem și peste niște cărți mai puțin conformiste, în care mă regăsisem foarte mult – în care se vorbea despre tinerii de la începutul anilor 2000, despre bețiile din București, baruri, concerte, facultate, cămine studențești, droguri, sex, mers la mare și altele de genul ăsta. Se vorbea, ce-i drept, mai puțin decât în cărțile mele care aveau să vină, dar era un început, și pentru mine era fascinant să văd că există literatura asta vie, atât de diferită de cea pe care o studiem la școală. Eu tocmai începusem Sânge satanic cu puțin timp înainte să descopăr literatura asta, trimisesem un fragment la revista EgoPHobia, iar lor le-a plăcut foarte mult, au spus că în opinia lor este mult mai bun decât ceea ce exista la ora aceea în literatura noastră. Prin urmare, atunci m-am gândit prima dată cu adevărat: ia stai, dacă într-adevăr e bun, poate că va fi o revelație pentru cititori, poate le va arăta că literatura poate fi și mișto, adevărată, vie, ceva ce să citească de plăcere, nu din obligație sau snobism. Cartea nu era terminată pe atunci, dar a fost un impuls, o încurajare, și în câteva luni am dus-o la bun sfârșit.

Apoi, poate chiar mult mai puternică decât acest prim motiv, a mai fost spaima că eu mă schimb și că lumea din jurul meu se schimbă și ea. Că tot ceea ce simțim trece, fără să lase urme, și din ceea ce suntem într-un anumit moment poate să nu mai rămână nimic. Am simțit nevoia să pun într-o carte tot ceea ce am fost eu între acei ani. Tot ceea ce s-a petrecut în jurul meu, cum a fost lumea pe atunci, sau cum am văzut-o eu, căci asta conta de fapt mai mult – dacă vrei să vezi lumea obiectiv, te duci și iei o carte de istorie. Dar istoria personală e mult mai interesantă, pentru că diferă atât de mult de la om la om. Din acea perioadă există teoria asta a mea, care apare și în Pervertirea, că practic o carte este pentru cel care a scris-o o fotografie făcută lui pe interior, iar toate cărțile unui autor sunt ca un album de fotografii, pe care îl deschizi și te regăsești la o anumită vârstă, pe care nu ți-o mai amintești. De asta e atât de important pentru mine să scriu sincer. Să nu mă gândesc, când scriu, la cum va fi citit scrisul meu. Să nu scriu pentru critici, pentru premii, pentru apreciere, pentru cititorii snobi. Pur și simplu, să fiu eu. Fiindcă de asta m-am apucat de scris, în definitiv, ca să nu uite Cristina Nemerovschi de peste ani cine a fost.

 

  • Care este cel mai emoționant mesaj primit de la un cititor?

Au fost atât, atât de multe, încât mi-e imposibil să fac o selecție! Toate îmi sunt enorm de dragi. Nu mi-a trecut niciodată prin cap că voi ajunge să schimb viețile oamenilor într-un mod atât de real, de concret și de esențial. Am ajuns de curând la Facultatea de Filosofie, fosta mea facultate, și de cum am pășit înăuntru am fost recunoscută, iar câțiva studenți au venit la mine, m-au îmbrățișat și mi-au spus că au ales facultatea asta pentru că a existat M., pentru că a existat Sânge satanic. Unul trebuia să dea la Arhitectură, altul la Politehnică, altul la Medicină… dar s-au răzgândit, citindu-mă pe mine.

Am o cititoare la care țin mult și care la un moment dat era hotărâtă să se sinucidă. Mă urmărea pe Facebook, îmi scria des, încă nu mă citise pe atunci – era pe la finalul lui 2011 –, și la un moment dat a primit cadou Sânge satanic, de la o prietenă. I-a plăcut la nebunie, dar încă nu renunțase la dorința de a se sinucide – numai că, mai în glumă, mai în serios, mă tot întreba ce scriu acum, când apare următoarea mea carte… Și am convins-o să-și amâne sinuciderea și să mai citească și Pervertirea, și Ani cu alcool și sex, pe urmă nymphette... A devenit dependentă de așteptarea asta, pentru o nouă carte a mea, și între timp a început să facă și terapie, este mult, mult mai bine acum. Nu știu dacă într-o zi nu s-ar putea întâmpla să intru pe Facebook și să aflu că până la urmă s-a hotărât să plece. Dar cred că și acești patru ani pe care i-a câștigat, și la care cărțile mele au avut o contribuție însemnată, ar fi de ajuns pentru un scriitor să înțeleagă cât sens pot avea cărțile lui, ce diferență uriașă pot face în viața unui om pe care nu l-a întâlnit niciodată.

M-a mai emoționat mesajul unui cititor, la un moment dat, care mă invita la nuntă și îmi spunea că și-a găsit iubirea vieții lui citindu-mi cărțile – era prins de ani buni într-o relație sufocantă, care nu-i oferea ceea ce-și dorea, dar la care nu se îndura să renunțe; și, după ce mi-a citit cărțile, a înțeles că iubirea e altceva, mult mai mult, că trebuie să cauți acea persoană alături de care fiecare zi să fie o aventură, nu un chin, nu o luptă cu prejudecățile. A renunțat la iubita lui de atunci și, în scurt timp, a găsit pe altcineva, cu care avea o relație minunată și tocmai hotărâse să se căsătorească. Îi văd mereu pe la lansările mele împreună, sunt un cuplu superb și fericit.

Dacă tot vorbim de relații, am câțiva cititori care s-au cunoscut și s-au îndrăgostit datorită cărților mele – fie se știau din vedere și la un moment dat și-au împrumutat o carte, fie s-au întâlnit la o lansare, fie s-au cunoscut pe Facebook, în subsolul unui post unde cineva mai îngust la minte îmi înjura cărțile “pornografice” și “sataniste”.

Mi-a mai plăcut recent un mesaj concis, dar care spune totul. Suna așa: “dacă tu n-ai fi existat, eu acum aș fi fost prost”. Mi s-a părut minunat.

Mai sunt emoționante nu doar mesajele primite pe internet, ci și întâlnirile față în față. De curând, eram la metrou, și un cititor care mă recunoscuse se ascundea după o coloană și se chinuia să-mi facă o poză cu telefonul, fără ca eu să mă prind. I-am zis că nu mă deranjează să mă pozeze, așa că a venit lângă mine până la urmă să facem un selfie. Dar era atât de emoționat, încât nu reușea! Uneori mă întâlnesc prin oraș cu familii întregi, adolescenți și părinți, și îmi spun cum mă citesc cu toții. Și, bineînțeles, toate lansările sunt emoționante pentru mine, cum a fost și la Iași!

Mă bucur enorm că am reușit să fac toate astea pentru cititori. E o surpriză constantă să văd că o carte deschide minți și schimbă vieți. E mai mult decât mi-am dorit când am scris prima pagină, e ca un cadou, cel mai frumos cadou.

 

  •  În Ce Facem cu România? spuneai că în cazul în care România nu se schimbă în bine o vei părăsi. Crezi că aceasta dă semne să-și revină?

 

Nu mi se pare deloc că dă semne că și-ar reveni. Știu că anul trecut a existat mult entuziasm, în special în rândul tinerilor, după alegeri, mulți au avut siguranța că se va schimba ceva, dar eu nu cred, pentru că România este defectă pornind de la fiecare om în parte, nu doar de la politicieni. Politicienii sunt proști, analfabeți, corupți, cocalari, pentru că românii sunt proști, analfabeți, corupți, cocalari. Ei se aleg din rândul majorității, nu trebuie să ne mire, sunt doar o imagine oglindită a românului obișnuit. România este țara în care oamenii bagă parizer expirat și cască gura la Acces Direct, sar gardul să vadă înmormântarea unei vedete pe care aparent o urăsc, ar omorî cu pietre homosexualii doar pentru că sunt homosexuali, ar interzice literatura de azi pentru că nu seamănă așa bine cu Eminescu, pe care oricum nu l-au citit, țara în care 95 la sută din locuitori nu pot formula un enunț de un rând fără o greșeală gramaticală gravă, țara în care se distrug păduri, animale, copii, tot ce e bun și ar putea lăsa loc de speranță.

Știu că există excepții, le întâlnesc zilnic, dar nu are rost să vorbim despre ele în contextul în care vorbim despre România, pentru că excepțiile nu sunt lăsate să schimbe ceva – ele sunt excluse, marginalizate, calomniate, reduse la tăcere, tocmai din frica de a nu arăta oamenilor o alternativă, o posibilă schimbare. Excepțiile, în România, sunt date la o parte, hulite, împinse spre alte zări, dacă vor să supraviețuiască.

  Dacă tu crezi că ceea ce scrii poate aduce ceva nou, ceva puternic, mergi neapărat pe drumul ăsta și vezi ce se întâmplă mai departe.

 

  •  Ce părere ai despre debutanții români?

Am o părere foarte bună, și mă bucur mult să fiu și eu o parte din procesul ăsta, făcând parte din echipa Herg Benet, care chiar a descoperit multe voci foarte tinere și originale. Mă bucur că adolescenții și tinerii au curaj să se apuce de scris la modul serios, să încerce să publice, mai ales într-un context foarte neprielnic artei, cum este acum România. Cu toții știm că scriitorul nu poate trăi din scris, dar se pare că pasiunea întotdeauna bate grija zilei de mâine!

Au apărut mulți autori, în ultimii ani, pe care ei îi citesc cu mare plăcere și de la care aștept mereu cu nerăbdare și interes noile cărți. E grozav să avem diversitate, să atragem cât mai mulți cititori spre literatura autohtonă.

 

  • Ce le recomanzi tinerilor care vor să își publice creațiile dar le e frică să o facă, sau care nu cred că are vreun rost?

Cred că e bine să se întrebe cât înseamnă pentru ei ceea ce au scris, cum vor fi privite de ei în primul rând paginile acelea peste un timp. E foarte important să simți că te reprezintă pe tine, din momentul în care scrii. Am întâlnit oameni care au publicat grăbit, vrând să impresioneze pe cineva, și după numai doi-trei ani s-au rușinat de cărțile lor. Cred că e importantă asumarea, să fii tu în paginile alea, iar, peste timp, să nu te negi, să accepți ce ai fost. Așadar, părerea mea este că merită să mergi mai departe dacă tu crezi că te-ai pus cu totul în scrisul tău și vrei să te dai și celorlalți.

Dar asta nu e totuși suficient, mai ales în ziua de azi, când se citește destul de puțin și publicul e foarte selectiv. Cred că mai e foarte important să te întrebi de ce ar citi niște oameni pe care nu-i cunoști ceea ce scrii tu. Dacă ar fi atractiv pentru ei, dacă ar putea să rezoneze… Care e forma cea mai potrivită în care îți poți așeza scrisul. Aici intervine și editura, desigur, dacă trimiți un manuscris, ți se va spune dacă e bun sau nu, dacă există interes pentru el pe piață, dacă își poate găsi un loc.

Frică n-ar trebui să-ți fie niciodată; dacă tu crezi că ceea ce scrii poate aduce ceva nou, ceva puternic, mergi neapărat pe drumul ăsta și vezi ce se întâmplă mai departe.

 

  • Care dintre personajele tale te amuză cel mai mult?

Mă amuză tare Gigi Anghelescu, scriitor de succes în devenire. Când scriam la romanul ăsta, râdeam nonstop în timp ce-i înșiram pe foaie peripețiile, și, cum de multe ori scriam la birou, la job, scriam și râdeam, mă dădeam de fiecare dată de gol că scriu la roman în loc să muncesc J. Ce pot să zic, e un personaj aparte.

Mă mai amuză Elavaca. Cred că e unul dintre personajele cel mai puternic inspirate de cazuri reale – în ultima vreme, parcă iar plouă cu Elavaci în viața mea, întâlnesc peste tot. E fun.

Cam toate personajele secundare din cărțile mele sunt construite în așa fel încât să îți provoace un zâmbet – Georgescu și Mateescu, amicii lui Anghelescu; părinții Amaliei din Pervertirea; capra lui Vicky, pocăitul lui Vicky, tiriștii; Claudiu din Păpușile. A., bineînțeles A., din trilogia Sânge satanic. A. este unul din personajele mele preferate all time.

 

  • Ce te-a inspirat să scrii Păpușile?

A fost o carte pe care am ținut-o mult timp în cap; am avut și titlul ei foarte devreme, ceea ce nu mi se întâmplă întotdeauna – au fost și romane la care am ales titlul pe ultima sută de metri, când erau aproape finalizate. Am știut că va fi o poveste de dragoste între două fete, știam că se vor chema Dora și Luna. Inițial, trebuia să fie doar o poveste de dragoste, nu și de moarte. Un triunghi amoros – Dora, Luna și Mario, multe scene fierbinți, nonconformism, schimbări de perspectivă… Moartea s-a insinuat pe neașteptate în carte, după ce am pierdut o ființă foarte dragă, chiar în perioada în care începusem să aștern romanul pe foaie, și a trebuit să scriu și despre asta.

Cred că o carte are viața ei și personalitatea ei, și că trebuie s-o lași să te ducă acolo unde vrea ea. Eu așa am făcut dintotdeauna.

 

  • La ce ar trebui să se aștepte cititorii de la continuarea romanului nymphette_dark99?

Să se aștepte pur și simplu la Vicky 😀 La intensitatea ei, charisma ei, imposibilitatea ei de-a face compromisuri. La aceeași nebunie, revoltă și agresivitate. În Vicky, nu Victoria, eroina va avea 13 ani și 6 luni, deci nu s-a schimbat foarte mult. Cartea se va desfășura pe două planuri, iar unul din ele reia acțiunea exact din momentul în care fusese întreruptă în nymphette_dark99, când gașca veselă pleacă la mare, cu cățelul proaspăt achiziționat. Vicky se îndrăgostește, iar noua ei relație va fi foarte blamată de cei din jur – uite un secret pe care ți-l dezvălui în premieră! Va avea același ochi necruțător și cinic pentru lume și societate, pe care n-o privește printr-o lentilă ce colorează totul în roz. Tedy va fi mai prezent în Vicky, nu Victoria, decât în nymphette_dark99.

Pe scurt, să se aștepte tot la Vicky, cred că asta spune tot!

Share Button

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *