Fragmente nymphette_dark99

„Nici nu ieșim bine din Sinaia, că observăm un camion în spatele nostru, care ne claxonează.

― Morții mă-tii de muist, zice A., printre dinți. Unde paștele mă-tii vrei să mă dau? Ia, depășește-mă, du-te-n pula mea.

Dar camionul nu pare să aibă intenția de-a se duce în pula Vanessei. Merge tot în fundul nostru și la un moment dat observ… observ ceva foarte familiar la el.

“Nu te v-om uita Jeane” tronează mare pe parbrizul omului, iar la volan este… ei bine, nimeni altul decât Nelu, tatăl oligofrenului. Îmi amintesc brusc de basmele alea în care mama zmeului zbura cu o falcă-n cer și cu una în pământ ca să-și recupereze odorul din mâinile haine ale lui Făt-Frumos… În cazul nostru, din ghearele lungi, sidefate, ale Vanessei.

O pun la curent în legătură cu identitatea posesorului de camion.

― Nu pot să cred! Și cum ne-o fi luat urma?

Cine știe, mă gândesc și eu. Cât am ars-o noi hipsterește prin Sinaia, omul a avut timp să facă investigații, să vadă în ce parte au apucat-o răpitorii lui Jenică.

― E tac-tu în spate, îi spun lui Jenică, convinsă că voi asista la o explozie de fericire din partea oligofrenului la auzul minunatei vești.

De unde… După uzualul „În spate!”, repetat parcă de data asta cu teamă de Jean, băiatul își acoperă capul cu brațele, de parcă ar vrea să se apere de niște lovituri.

― Ce-ai, mă, nu te bucuri? A venit taică-tu după tine, o să te ia acasă, îi spun, gândindu-mă că poate n-a înțeles, săracu’.

― Acasăăăăăă!, țipă Jean, oripilat, după care izbucnește în plâns.” – CONTINUAREA în revista Tiuk!, aici: http://tiuk.reea.net/index.php?option=com_content&view=article&id=2700

*

„M-am născut în noaptea de 21 spre 22 decembrie. Poate dacă ar fi fost un 22 decembrie din oricare alt an, nu 1999, aș fi scăpat de prenumele imbecil și insuportabil de Victoria. Dar așa, fiind 99, deci aniversarea a 10 ani de la revoluția pulii, creierul de găină beată al maică-mii s-a gândit că ar fi un frumos gest de patriotism să mă numească Victoria. Dar n-a fost de ajuns! Ca și cum Victoria nu e un nume destul de jenant, s-au gândit ei doi să mă potcovească și cu o denumire de prăjitură. Victoria Violeta. Violeta, prăjitura aia idioată cu șerbet mov. Am urât prăjitura asta din tot sufletul. Nu mi-am mâncat tiza decât de vreo 4 ori în toată viața mea, și m-am bucurat cinic când a cam fost scoasă de pe piață. Probabil cofetarii o asociau cu vreun simbol al comunismului, iar cofetăriile astea noi, de fițe, nu prea mai expuneau Violete. Nu dădea bine. Așa că am rămas cu al doilea prenume cumva degeaba, căci până și prăjitura dispăruse.” – CONTINUAREA pe SemneBune.ro, aici: http://semnebune.ro/2013/avanpremiera-noului-roman-al-cristinei-nemerovschi/#axzz2iquecUvP

*

În cabină miroase a tutun și a transpirație. Tiristul scoate un pachet de țigări fără filtru și îmi oferă una. Nu refuz. Îmi face cu ochiul. Îmi aprinde țigara, cu un ochi atent la drum. Pe urmă îmi întinde și un pet la 2 litri de Ciucaș.

Nu-l refuz nici pe ăsta.

― Unde mergi, păpușică?

― La București.

― Ptiu, zice el, bănuiam. Și io, tot acoloșa. Ai fost decât la o plimbărică aciea, la munte?

― Oarecum, îi răspund, în timp ce scuip niște tutun care mi s-a prins de limbă.

― Io-s Gicu.

Mi-a întins deja mâna, stă cu ea suspendată în aer, așa că îi răspund:

― Victoria.

Nu Vicky, ci Victoria. Să-i spun numele meu adevărat și insuportabil manelistului urât și împuțit mi se pare că este ceva sexy, ceva nelalocul lui, ceva incitant și neașteptat. God, e atât de urât manelistul, nu cred că am văzut vreodată un om mai urât. Are barbă, mustață, părul ușor grizonat pe la tâmple, e zbanghiu, se uită câș cu un ochi. Când îți vorbește, își fixează privirea deasupra capului tău. Poartă trei ghiuluri de aur, iar unghiile de la degetele mici sunt lungi, murdare și ascuțite. E îmbrăcat cu un hanorac gri, cu pete de ulei, și cu o pereche de pantaloni de trening bleumarin, lucioși, atât de la nylon, cât și de la jeg. În picioare are niște adidași plini de noroi. Pare genul ăla de om pe care-l cauți ca să-l alegi ca figurant într-un film românesc, ca să exagerezi puțin și să arăți pe bună dreptate ce urâți și caraghioși sunt maimuțoii care populează țara noastră.

― Ce transportați?, îl întreb, fiindcă mă amuză să-l aud vorbind.

Îmi plac verva și naivitatea oamenilor agramați, siguranța îngâmfată cu care ei cred că se folosesc de limba lor maternă așa cum trebuie. I-aș asculta vorbind la nesfârșit.

― E secret de stat, hă, hă, zice el.

― Ei, lăsați, după ce terminăm Ciucaș-ul ăsta, o să-mi spuneți, fie că vreți, fie că nu.

― Hă, hă. Da, mai știi. Da’ nu-mi zi cu dumneavostră. Zi-mi Gicu.

Live fast, die young, bad girls do it well… Uitându-mă la drum, observ că nu e același pe care-l știu eu. N-am trecut pe lângă turnul părăsit, din piatră, pe care-l admir mereu când merg cu mașina. Ar fi trebuit să ajungem deja la el.

― Auzi, Gicu, tu sigur n-ai greșit drumu’?

― Nooo. Ezglus. Ce, nu-l fac io în fiecare săptămână, hă, hă, cum să-l greșesc? Da’ poate tu-l știi decât pe ăla de o ia pân Predeal.

― Păi nu pe acolo trebuie s-o ia?

― Ba da, da’ io am luat-o acu’ prin Cheia. Că e liber și-l știu ca-n palmă, poți să și dormi la volan, hă, hă.

Beton, mă gândesc, poți să și bei la volan, n-ai nicio greață. Mai beau din sticla de Ciucaș, gândindu-mă că, dacă beau eu, nu bea el, și suntem mai safe așa.

― Unde mai pui că e și pădurile astea p-aci, o frumusețe… Facem ș-un popas. Câți ani ai, păpușe?

― 19, zic eu.

― Hă, hă. Aș fi jurat că maxim 17, așea.

― 19 și trei luni.

― Ca să vezi… Tineretu’ de azi… e mai emancipat ca pe vremea noastră. Nu mai poți să-i dai vârsta. Unele, la 14 ani, arată de zici că e de 20, iar altele la 20 arată de zici că abia au făcut ochi.

CONTINUAREA în revista Tiuk!: http://tiuk.reea.net/index.php?option=com_content&view=article&id=2810

Lasă un răspuns