Blog

Eu, Cititorul

În cea mai recentă carte a sa, Patru bărbaţi plus Aurelius, prozatoarea Doina Ruşti imaginează, într-o manieră cât se poate de verosimilă, ceea ce s-ar numi “moartea literaturii”. O perspectivă tragică, la prima vedere, dar care, aşa cum spune autoarea, nu ar trebui de fapt să ne îngrijoreze. E drept, peste un timp, literatura aşa cum o înţelegem acum ar putea să nu mai existe; ea nu va dispărea însă, ci va deveni Altceva, se va transforma în ceva cu totul nou, adaptat la o realitate la rândul ei în schimbare.

Altceva-ul acesta este legat în primul rând şi într-un mod foarte intim de cititor. Cititorul este cel care poate decide, la un moment dat, dispariţia literaturii şi cărţilor printr-o simplă ignorare a lor, printr-o aruncare decisivă a acestora în coşul cu obiecte nefolositoare. Tot aşa cum spune autoarea celor Patru bărbaţi plus Aurelius, cititorul s-a plictisit de literatatura la care nu poate participa, de forma clasică care îi impune să stea cuminte în fotoliu şi să adore sau, dimpotrivă, să deteste o carte sau un autor. Cititorul actual vrea sa fie participant activ şi esenţial la construirea unei cărţi, rolul de spectator nu-l mai mulţumeşte câtuşi de puţin. E drept, societatea de consum îi oferă tot mai mult iluzia că, într-adevăr, el este cel care mănuieşte sforile obiectelor de care se înconjoară. Poate asculta un radio online cu un playlist alcătuit chiar de el însuşi. Poate seta maşina de spălat, televizorul, storcătorul de fructe şi aşa mai departe. În tot universul ăsta în care se crede stăpânul absolut, era firesc ca, la un moment dat, cititorul să aibă senzaţia că poate seta şi scriitorul, pentru a-i fi livrate acele poveşti de care el are nevoie, şi nu altele, aşa cum are el nevoie, în niciun caz altfel. Nu doar să aibă iluzia puterii asupra literaturii, ci să i se pară şi că i se cuvine acest lucru. Întocmai cum Annie, eroina din Misery-ul lui Stephen King, îşi sechestrează şi maltratează scriitorul preferat, obligându-l să-şi ardă un roman dezămăgitor pentru ea şi să continue o carte ce a fost cândva preferata ei, cititorul din viitor va considera că, în măsura în care a dat bani cumpărând o carte, aceasta nu are voie să-l dezămăgească. Cititorul nu mai are timp şi nervi ca să-şi permită luxul de a rămâne frustrat după terminarea unei anumite lecturi. Să nu ne mirăm că, într-o zi, ne-am putea trezi cum cititorii ne bat la uşă, nemulţumiţi, cerându-ne să schimbăm finalul cărţii deoarece nu este pe placul lor, tot aşa cum, atunci când un casetofon aflat în termenul de garanţie se strică, el este returnat cu reproşuri magazinului din care a fost achiziţionat.

Fireşte, există de ceva vreme cărţi ce se scriu la comanda cititorului, la cerere, tot aşa cum se scriu de către anumiţi elevi cu talent la compunere scrisori de dragoste în locul celor mai nepricepuţi în tainele jocurilor cu litere. Există autori care scriu exclusiv pentru cititor, cu teama de a nu-l dezămăgi, cu gândul obsedant la banii pe care îi va primi dacă regele-cititor va fi mulţumit de noua nuvelă, cu insomnii cauzate doar de întrebarea dacă personajele imaginate vor mulţumi îndeajuns plătitorul. Scriitori care fac “testări ale targetului” şi “poziţionări pe piaţă” înainte de a începe o nouă carte. Paradoxul apare în momentul în care realizezi că, de fapt, cititorul se simte mai mult atras de scriitorul care nu creează atunci când îi întorci cheiţa cu un zornăit în spinare, ci numai când muza lui personală şi intangibilă îi şopteşte la ureche să o facă. Aşa cum o femeie răsfăţată îl va adora pe cel care o tratează cu dispreţ, în locul căţeluşului scâncitor care i se cuibăreşte docil şi adorator la picioare. Cititorul, în mod inconştient de cele mai multe ori, este atras mai ales de neaşteptat, de lucrurile ce nu i se dezvăluie facil, de şocant, de ceea ce-l sperie, îl nedumereşte sau pur şi simplu îi dă o temă de reflecţie.

Fireşte, nu doar cărţile îl nemulţumesc uneori pe cititor. Ca un copil ce a învăţat deja primii paşi, el înţelege că vina pentru cărţile „neplăcute” lui o poartă cel din spatele acestora: autorul. Cititorul elevat al zilelor noastre şi al celor ce vin a depăşit pretenţiile emise de nebuna Annie din cartea lui King. El nu mai cere alt final, sau altă soartă a personajului principal. Direct, cititorul cere ca scriitorul să se schimbe. Să îmbrace o nouă personalitate. Să îşi cizeleze limbajul, ce naiba. Să-i împărtăşească principiile etice şi convingerile despre sensul vieţii. Cum îndrăzneşti să nu-mi dai dreptate, spune cititorul ofensat, atâta timp cât Eu te ţin în viaţă, cumpărându-ţi cărţile?

Dacă va lăsa aerele de copil-bosumflat-că-nu-a-primit-îngheţată-de-ciocolată-ci-de-cireşe-amare la o parte, cititorul va înţelege că unul din lucrurile pe care le iubeşte cel mai mult la literatură este faptul că ea nu poate fi controlată, că este imprevizibilă şi că adesea îi scapă printre degetele. Că scriitorul este uneori o fiinţă capricioasă, alteori prea orgolioasă, alteori poate vulgară. Că funcţionează după reguli inaccesibile cititorului. De cele mai multe ori insuportabilă şi, tocmai de asta, reticentă la a deveni o maimuţică cu cheiţă ce trebuie întoarsă de două ori pe zi. Şi că, din faptul că literatura nu îţi oferă un playlist pe care să-l derulezi după bunul tău plac, tu, Cititorul, ai cel mai mult de câştigat.

 

Articolul a fost publicat în rubrica Cronica nihilistei din numărul 31 al revistei EgoPHobia: http://egophobia.ro/?p=6861#comment

Share Button

Lasă un răspuns