Interviuri

„Păpușile este o carte care te schimbă, fie şi numai pentru o vreme, şi mă bucur că este așa”

Un interviu pe care mi l-a luat scriitoarea Corina Ozon aici: https://iulicika.wordpress.com/2014/12/05/iubirea-nu-vine-la-pachet-cu-limite-impuse-artificial-cristina-nemerovschi-si-noul-ei-roman-papusile-cartea-care-te-schimba/

A scris Cristina Nemerovschi din propria experienţă? S-a întâmplat ceva anume care a determinat-o să scrie aşa ceva? Ne va spune chiar ea. Pentru că a avut răbdarea de a-mi potoli curiozitatea:

De ce un roman într-un stil total diferit şi de ce acum? Marchează vreo experienţă?

Aşa l-am prezentat şi eu înainte să apară, prin interviuri, drept un roman diferit de tot ce am scris până acum; însă, dacă stau mai bine să mă gândesc, Păpuşile au în comun câte ceva cu fiecare carte a mea de până la ele. Discutam de curând cu o cititoare şi îmi spunea că a găsit foarte multă sensibilitate şi romantism şi în Sânge satanic, ba chiar şi în nymphette_dark99, plus povestea nonconformistă de iubire, aşa că, din punctul ăsta de vedere, cred că Păpuşile nu sunt chiar o schimbare totală. Cred că fiecare personaj, fiecare relaţie şi trăire din tot ce am scris în cei patru ani de la debut a prefigurat Păpuşile.

În Păpuşile, toată revolta personajului principal se mută asupra propriilor sentimente, totul este chiar şi mai interiorizat în comparaţie cu romanele mele precedente; există ceva mai puţină critică a societăţii româneşti de azi, deşi rămâne şi ea prezentă, acolo pe fundal – mi-am dorit să plasez toată lupta şi toată căutarea în interior, de data aceasta. Este un roman care pare mai sensibil, dar care de fapt este extrem de dur, pentru că îşi prezintă tot ceea ce simţi în situaţii limită, dar nu-şi doreşti să accepţi şi nici măcar nu vrei să te gândeşti la posibilitatea că într-o zi ai putea simţi chestii atât de întunecate şi sfâşietoare.

Da, marchează o experienţă. Ar fi trebuit iniţial să fie un roman de dragoste, ieşit din tipare, foarte actual, teribil de atractiv şi cam atât. S-a transformat într-un roman despre iubire şi moarte după ce am pierdut o fiinţă apropiată – practic, tot ceea ce ne face să simţim o moarte apărută pe neaşteptate în viaţa noastră mi-a acaparat mintea şi, implicit, scrisul. O poveste de iubire s-a transformat într-o poveste despre cum îi putem salva pe cei pe care îi iubim. Dacă îi putem salva, în vreun fel.

Eu am fost dintotdeauna genul de autor care crede că are cel mai mult sens să scrii despre ceea ce trăieşti; în felul ăsta, scrisul ajută cel mai mult, în felul ăsta îşi arată întreaga lui forţă şi însemnătate. Îţi faci o autopsie sufletească utilă în primul rând ţie, apoi te arăţi cititorilor exact aşa cum eşti, le vorbeşti despre ceea ce ai simţit tu, nu altcineva. Pui în paginile cărţii viaţa ta, nu a altcuiva. Desigur, nu cred doar în experienţa brută pusă într-o carte, nararea faptelor ca într-o carte de istorie, sec şi cât mai apropiat de cum s-au petrecut – contează enorm şi “ce ar fi putut fi”-urile, toate acele posibilităţi care nu s-au concretizat, potecile pe care povestea s-ar fi putut, la un moment dat, bifurca. Până la urmă, viaţa cuiva nu este compusă doar din ce este acel cineva în prezent, ci şi din cine ar fi putut să fie. Trăirile, stările, senzaţiile, toate astea sunt mult mai importante la final decât întâmplările propriu-zise.10818987_878028538903762_2126621484_n

La cărţile anterioare lumea s-a întrebat: a experimentat Cristina Nemerovschi drogurile? Întreb acum, a experimentat o relaţie lesbiană ca să scrie Păpuşile?

Cred şi eu, la fel cum spune Luna la un moment dat în Păpuşile, că iubirea nu vine la pachet cu limite impuse artificial; dacă pentru a iubi ai avea voie să alegi o fiinţă doar din cutia cu etichetă “Bărbaţi” sau „Femei” pe ea, ar înseamna că iubirea e numai pentru proşti, pentru oameni care nu-şi conştientizează şi nu-şi pot purta pe umeri propria libertate. Iubirea nu înseamnă clişee băgate cu forţa de societate în mintea oamenilor – aia, din punctul meu de vedere, nu este iubire, este disperarea de a te conforma, de a fi “în rândul lumii”. Cred că în iubire se exprimă libertatea absolută, şi astfel te poţi îndrăgosti de oameni, nu de posesorii unui anumit sex. Mie mi s-a întâmplat de-a lungul timpului să mă îndrăgostesc de oameni foarte diferiţi între ei, şi mi s-a întâmplat, desigur, să mă îndrăgostesc şi de femei. Şi am avut relaţii, hai să le spunem…, interesante cu persoanele de acelaşi sex.

Nu am trăit ceva sută la sută identic cu povestea dintre Luna şi Dora şi probabil că nici nu trebuie. Cred că dacă aş fi trăit ceva mult prea asemănător cu povestea lor, felul în care aş fi redat-o şi-ar fi pierdut din prospeţime sau convingere. Şi nici nu cred că aş fi putut să o mai simt din nou – dacă trăieşti ceva atât de dureros şi extrem, în mod clar nu mai poate fi repetat, nu mai poate fi nici povestit.

M-am implicat enorm în povestea Păpuşilor, asta clar, şi se pare că este foarte vizibil. Cititorii simt mult în timp ce o citesc, din mărturisirile pe care le-am primit până acum. Este ca un vârtej care te absoarbe şi nu-şi mai dă drumul până la final. Este un roman care te face nu doar să-ţi pui întrebări, după lectură, ci şi să pui concret mâna şi să faci ceva, să aduci ceva mai bun şi mai autentic în viaţa ta. Să te exprimi mai mult, să simţi mai puternic, să fii mai implicat în vieţile oamenilor care contează pentru tine. Este o carte care te schimbă, fie şi numai pentru o vreme, şi mă bucur că este aşa.”

copac mica

Share Button