Eșecul criticii literare românești actuale

“Critica literară românească, în afară de literatură, nu știe mai nimic. Nu știe ultimele trenduri din filozofie, din sociologie, din multe zone conexe, iar eu cred că nu poți să faci critică literară adevărată, profundă, percutantă, fără să ai un pluralism al dimensiunilor lumii în care trăiești. Pentru că realitatea e cu totul altceva decât își imaginează criticii literari”, spunea scriitorul Dan Lungu în cadrul unei conferințe la târgul de carte de anul acesta de la Madrid. O remarcă cât se poate de întemeiată, un reproș adus pe bună dreptate criticii autohtone, reproș al cărui adevăr îl poate stabili oricine chiar și după o sumară privire aruncată asupra modului în care operează respectiva fostă disciplină reală.

Critica literară să încăpățânează să fie în ultima vreme din ce în ce mai școlărească, mai ruptă de realitate, mai unidirecțională. Într-un domeniu vast și complicat, cum este cel al aprecierii literaturii, criticul literar crede că mai poate fi credibil operând cu două trei noțiuni simple și depășite, învățate la cursurile de pregătire. Firește, de aici și eșecul său, tot mai evident. Criticul este, iremediabil, depășit. Se scrie multă literatură, se publică mult, apar autori peste noapte, unii cu adevărat valoroși, alții doar parțial interesanți. Plasa de siguranță pe care criticul literar o avea în trecut, aceea a coroborării verdictelor literar-valorice – “nu scriu până nu văd ce spune și colegul X despre cartea respectivă”, astăzi a dispărut; poți să aștepți la nesfârșit să afli și părerea colegului tău, criticul X, ea s-ar putea să nu vină niciodată, astfel încât ești forțat, într-o anumită măsură, să-ți asumi riscul aprecierii proprii. Pentru asta, ai nevoie de cunoștințe serioase de literatură, fler în a recunoaște un autor bun și obiectivitate, pe cât posibil. Grea misiune, de care puțini mânuitori ai condeiului critic sunt capabili. Iar cei care sunt capabili reprezintă excepțiile.

Dan Lungu, în virtutea cavalerismului său (atât la figurat, cât și – recent – la propriu!), este totuși un pic prea mărinimos cu critica literară, lăsându-i acesteia consolarea că s-ar pricepe (doar) la literatură. Așa să fie însă? Căci, în ultimă instanță, ce înseamnă de fapt a te pricepe la literatură? Nu înseamnă, firește, așa cum cred criticii, a putea să recunoști figurile de stil prezente într-o operă literară, a fi în stare să enumeri titluri ale unui autor, a avea un limbaj cu pretenții, “de specialitate”, a cărui menire este să-i creeze cititorului falsa impresie de erudiție. Nu înseamnă să te rogi de edituri să-ți trimită tot ceea ce publică, cărți pe care să le răsfoiești plicitisit înainte de a adormi iar a doua zi să le reproduci greșit până și titlul sau numele autorului. Nu înseamnă doar datoria de a livra o recenzie pe săptămână la revista care te plătește (prost, probabil, dar asta nu-i vina bietului autor).

A cunoaște literatura înseamnă, înainte de toate, a o înțelege. A o studia pe cât posibil în toată complexitatea ei, a-i înțelege resorturile, motivațiile, mesajele, intențiile, realizările și eșecurile. A trece dincolo de gustul personal și a accepta valoarea chiar și acolo unde ea nu se suprapune cu acesta, ba chiar intră în contradicție cu el. A te descurca abil prin hățișurile literaturii, a ști când să faci comparații, când să faci distincții, a te hazarda când e cazul sau a fi reținut când situația ți-o cere. A avea verticalitatea de a recunoaște atunci când ești în impas și nu poți da un verdict. Pentru a atinge toate aceste obiective însă, este nevoie de mai mult decât o listă de lectură. Un critic are nevoie, așa cu preciza Dan Lungu, de filosofie, de sociologie, de psihologie, de istorie chiar, la un moment dat. Fără un minim de cunoștințe nici măcar de filosofie, ci doar de istoria filosofiei, criticul literar nu are cum să aprecieze, să zicem, un schimb de idei dintre două personaje, putând foarte ușor să cadă în eroarea de a aprecia ca filosofie un kitsch; fără un bagaj minim de instrumente socio-psihologice, nu are cum stabili veridicitatea unor scene din literatură, și tot așa. Dincolo de toate aceste sacrificii de erudiție care i se cer criticului literar, acesta ar mai trebui să aibă și o experiență notabilă de viață și o inteligență, dacă nu remarcabilă, măcar peste medie. Atâta timp cât criticul literar nu știe nimic altceva în afară de literatură, nu va pricepe nici măcar acest banal și totuși esențial adevăr: nu există infailibilitate și nu există exhaustivitate în ce privește literatura. Critica literară, în primul rând, nu poate fi o știință, ci doar un element auxiliar literaturii, care o poate însoți cu folos pe aceasta, sau poate abandona cursa și recunoaște că este depășită.

Dacă pâna acum am amintit în principal de lipsuri la nivel teoretic, trebuie să subliniem că marile probleme ale criticii literare rămân două. Prima – refuzul de a evolua odată cu literatura, de a accepta că aceasta este într-o continuă schimbare, că tot ceea ce a fost adevărat ieri, astăzi poate fi derizoriu. Criticii sunt, cu extrem de puține excepții, complet incapabili să țină pasul cu scriitorii. Este ridicol ca, în anul 2011, după perindarea prin literatura universală a atâtor curente și stiluri literare, un critic să se plângă, pe un ton cât se poate de serios, că un roman nu respectă cronologic “momentele acțiunii”: introducere, intrigă, desfășurare și așa mai departe. Este de-a dreptul patetic faptul că încă nu s-au obișnuit cu narațiunea la persoana I și cu versurile care nu au muzicalitatea necesară pentru a fi citite copiilor sub 3 ani, seara la culcare. A doua mare problemă: criticul nu știe să fie doar critic, să se dedice exclusiv operei literare pe care o analizează. Nu poate lăsa deoparte conflictele cu un autor sau, dimpotrivă, prieteniile și halbele de bere ciocnite cu acesta, nu poate lăsa deoparte propriile sale frustrări, invidii sau admirații față de o scriitură sau alta. Este de neiertat ca un critic literar apreciază o operă în termenii în care o poate face și o gospodină, punându-se în pielea unui personaj și întrebându-se “Eu cum aș reacționa dacă aș fi în locul lui?”. Pe scurt: criticul ignoră că misiunea lui este să ajute la receptarea literaturii de către public, la separarea valorilor de non-valori.

Nu întârzie să apară chiar și a treia problemă cu care se confruntă criticul. Departe de a vedea disciplina cu care operează așa cum este în fapt, un element auxiliar literaturii, criticul are aroganța de a crede că verdictele sale sunt ultime și infailibile. El nu înțelege “tupeul” cu care un scriitor sau altul îi face praf, cu argumente veridice, insăilătura de termeni de specialitate pe care i-a tocit pe băncile școlii dar care, din nefericire, azi se potrivesc ca nuca în perete cu o literatură care a mai evoluat, cu impertinență, față de mijlocul veacului trecut, când lucrurile erau, într-adevăr, cumva mai simple. Criticul se ascunde, astfel, în spatele unei reguli nescrise, pe care o numește “de bun-simț“: aceea că o recenzie nu are voie să fie atacată, ea este și atât. “Nu e frumos să mă combați”, îi spune bietul critic rămas fără argumente (de altfel, nici nu le-a avut vreodată) scriitorului care vine impertinent peste el și îi distruge munca migăloasă. No shit?, ar putea replica scriitorul. O recenzie este în primul rând un text și, ca orice text, el poate fi atacat și dezbătut. Firește, încleștarea verbală între un critic literar și un scriitor este, încă din start, nedreaptă. Cu toții știm cine are mai multe șanse de câștig căci, nu-i așa, dacă ambii ar fi fost la fel de înzestrați în tainele cuvântului, n-am mai fi vorbit de un critic și un scriitor, ci de doi scriitori.

Ar mai fi multe de spus, poate prea multe. Dacă vreți o scurtă și percutantă trecere în revistă a unor defecte ale criticii literare autohtone, nu ignorați nici acest articol.

Putem vorbi astăzi de un eșec al criticii literare românești contemporane? Fără-ndoială. Până și criticii au ajuns să admită acest lucru, recunoscând faptul că, atâta timp cât nu poate impune valori reale, incontestabile, nume de autori ce vor confirma în viitor, critica își ratează cu brio menirea. Or, evident, nu critica aduce în prim plan în prezent un autor talentat, ci mai degrabă el este propulsat în mintea și bibliotecile cititorului printr-un sistem mai complicat, ce reunește promovarea făcută de editura care l-a publicat, autopromovarea, recomandările celor care au citit, articole pe bloguri, în reviste ne-exclusiv literare și multe altele. Cititorul de astăzi, în special cel tânăr și dezinhibat, obișnuit să-și stabilească propriile criterii estetice, nu-i mai acordă aproape deloc credit criticului. Ba, de cele mai multe ori, elucubrațiile criticului și limbajul prețios și prăfuit al acestuia i se par chestiuni de tot râsul, menite mai degrabă să discrediteze o carte bună, decât s-o susțină.

Ar putea critica literară să învețe din propriile greșeli și ceva să se schimbe în bine în viitor? Categoric nu. Asta deoarece actuala critică literară se află în ipostaza unui bătrânel semisenil, ultrascandalizat de buricul dezgolit al unei puștoaice, care în vecii vecilor nu s-ar putea transpune în locul tinerei, pentru a vedea care sunt motivațiile modei pe care o îmbrățișează aceasta. Că bătrânelul merge apoi acasă și dă frâu liber fanteziilor cu buricul gol al fetei, asta e cu totul altă poveste.

Articolul a apărut în rubrica Cronica nihilistei, din numărul 33 al revistei EgoPHobia.