Carti Despre cărți Vicky, nu Victoria

„Eroina Cristinei Nemerovschi știe exact cum ar trebui să arate o lume ideală”

„“Vicky, nu Victoria” este a douăsprezecea carte semnată de Cristina Nemerovschi, toate apărute într-un interval scurt, la mai puțin de cinci ani de la debutul ei cu “Sânge satanic”, un roman bine primit de critica literară (atât cât mai există…), dar mai ales de public. Toate romanele autoarei au avut, de altfel, o priză uimitoare la public, devenind pe rând bestsellere și rămânând o vreme prin topurile de vânzări.

Cel mai nou roman al Cristinei Nemerovschi continuă acțiunea din “nymphette_dark99” – “Lolita în variantă românească”, cum i s-a spus – cu aceeași puștoaică rebelă, Vicky. Dacă în “nymphette” firul mergea mai mult pe acțiune și mai puțin pe reflecții, aici, în „Vicky, nu Victoria”, avem parte de filosofia adolescentei expusă pe larg. Iar felul în care ea vede lumea este mai matur și mai lucid decât al multor adulți din România de astăzi, încremeniți într-o apatie, o lâncezeală și o mentalitate de turmă.

 La numai 13 ani, eroina din romanul Cristinei Nemerovschi știe exact cum ar trebui să arate o lume ideală: “Ne doream să fim liberi. Să facem într-o zi o lume după propriile noastre legi, care cu siguranță ar fi fost mai bune, mai adevărate decât astea de acum. O lume în care să separăm oamenii. Cei reali, cei care își trăiau propriile vieți, să fie despărțiți de cei care doar căscau gura la ce le spune turma că trebuie să facă, și apoi urmau amorțiți instrucțiunile, de parcă ar fi fost singurul lor adevăr. Ăia care nu făceau decât să încurce viețile celor care contau.” Personajul nu se limitează doar la a-și expune teoria despre o lume ideală, ci trece și la fapte. Vicky trăiește după niște reguli care îi oripilează pe conformiștii din jurul ei, atât când vine vorba despre iubire, cât și despre familie sau prieteni. Își seduce profesorul de engleză, un visător care își dorește să destupe mințile elevilor; își șicanează constant profesorii încuiați, colegii tocilari. Are o relație complicată cu fratele ei, Tedy, care îi este și model în viață: “Fusesem norocoasă să-mi găsesc idolul încă din copilărie, și nu pe net, nu la sute de mii de kilometri depărtare, nu în filme pe care le vezi și ai mai vrea pe urmă să le vezi o dată și încă o dată, nu pe scene de concerte în fața cărora leșini, nu pe site- uri unde trebuie să-ți faci cont și să lași mesaje de care idolul tău va râde la un moment dat, pentru că i se vor părea naive. Nu în perioade de istorie în care tu încă nu te născuseși; nu pe alt continent, nu în altă emisferă, nu într-un poster, nu într-o carte, nu în poze în fața cărora te masturbezi la infinit, nu în piese pe care le lași pe repeat. Eu îmi găsisem idolul în camera de alături.”

„Vicky, nu Victoria” e ușor diferită față de “nymphette_dark99”. Dacă după lectura primeia rămâneai cu o imagine a unei adolescente teribiliste, înclinate spre violență, inteligentă dar foarte impulsivă, în romanul care continuă povestea întâlnești o Vicky mai matură și mai sensibilă. Un personaj complex, care își trăiește toate sentimentele la limită: iubire, ură, tandrețe, nostalgie. Pasajele în care vorbește despre iubirea ei condamnată de societate sunt poetice: “Am făcut lucrurile care contează numai împreună cu tine. Și dacă aș omorî, aș omorî cu tine. Eram gemeni și, de fiecare dată când uitam cine sunt, mă priveam pe mine în tine. Erai jumătatea mea, dar nu pentru că eram incompletă, ci numai pentru că mă făceai fericită.”

Evoluția personajului merge în două direcții, aparent opuse – iubire și revoltă. În realitate, ele nu sunt opuse, pentru că amândouă se bazează pe cunoaștere: “Cum să-i iubești pe ăia pe care nu-i cunoști? Sau pe ăia la care n-ai ce să cunoști? Uite, eu te iubesc pe tine, de pildă, fiindcă te cunosc. Știu ce îți dorești, știu ce te sperie, știu de ce plângi, atunci când plângi, și de ce râzi, atunci când râzi. Nu pot iubi plânsul sau râsul unui om alături de care n-am trăit măcar o singură întâmplare cu sens.” Iar despre revoltă: “Revoltatul înțelege lumea și are un model în cap, cu care ar vrea să o schimbe pe asta defectă. Revoltatul mișcă lucrurile și nu o face doar pentru el, o face în numele unei idei, ajungând în final să ducă și barca cu proști în față, pe val, doar pentru că ăia sunt și ei acolo. Revoltatul e altruist și visător.”

Dacă ați mai citit alte romane ale Cristinei Nemerovschi, știți că umorul nu poate lipsi, pe alocuri cinic, dur. Sunt ironizate ipocriziile care țin pe loc mentalitatea tipic românească, fie că este vorba de neregulile din învățământ, fie din familiile care acordă tot mai puțin timp cunoașterii propriilor copii. Peripețiile adolescentei din Vama Veche sau de pe băncile școlii vor fi probabil citite cu sufletul la gură de tineri. De asemenea, limbajul tipic generației liceenilor de azi dă o savoare aparte cărții, plus autenticitate.”

 

Recenzie de Alexandru Petria

 

Sursa: http://www.stiripesurse.ro/cand-instruc-iunile-nu-sunt-singurul-adevar_974906.html

Share Button

Lasă un răspuns