Interviuri
„E nevoie de cărți mult mai violente și mai întunecate decât cele de până acum. Le voi scrie cu plăcere.”
„Sunt foarte emotionata fiindca stau acum de vorba cu tine, Cristina, fie si prin intermediul e-mailului. Spune-ne ce faci chiar in clipa asta (sau ce ai facut inainte sa incepi sa raspunzi la intrebari 
).
Fac foarte bine, lucrez la noul meu roman. Tocmai i-am anunțat titlul zilele trecute: nymphette_dark99. Mai multe despre el, în curând! Nu, nu este a treia parte din trilogia Sânge satanic, este ceva ușor diferit de romanele mele anterioare.
Am vazut ca ti se reproseaza in diverse locuri ca ai fi scris, chipurile, o carte comerciala (Sange satanic). Ce parere ai despre acest repros?
Cred că ai fost în primul rând foarte inspirată când ai pus “reproș” în ghilimele pentru că, într-adevăr, nu e un reproș real. Din păcate, așa cum spuneam și într-un alt interviu, marea parte a publicului din România habar nu are care sunt, nici măcar în linii mari, termenii în care se evaluează piața de carte și tot ce implică ea. Bunăoară, cei care reproșează unei cărți că ar fi “comercială” în general fac o confuzie destul de gravă și amuzantă între “a fi comercial” și „a fi interesant”. Atunci când o carte este interesantă, ea suscită interesul unor categorii foarte diverse de public; dacă ne uităm atent, așa s-a întâmplat cu toate cărțile pe care le numim azi capodoperele literaturii, toate cărțile “mari”, ajunse clasice sau cult. Lolita sau Un veac de singurătate sunt citite și de adolescentul de 14 ani care abia descoperă plăcerea lecturii pe cont propriu, dincolo de cărțile pe care le are de parcurs pentru școală, așa cum sunt citite și de gospodina care caută o alternativă la telenovele care nu-i mai aduc elemente noi în viața amoroasă; sunt citite și de studentul la Litere, care le parcurge cu fișele de lectură bine stivuite alături, așa cum sunt citite și de șoferul de TIR microbist care își rememorează anii trecuți în funcție de echipa care a câștigat campionatul. Sunt citite și de pensionari, și de corporatiste, ba chiar și de fotomodele. Nu în ultimul rând, sunt citite și de critici literari. Așa cum e firesc, fiecare reprezentant al acestor categorii de cititori înțelege altceva din cartea respectivă, o interpretează în funcție de cât îi permit lui cunoștințele acumulate și modul în care privește viața și lumea din jur. Sunt citite aceste cărți pentru că sunt comerciale? Nu. Sunt citite pentru că sunt interesante, pentru că au rezistat testului timpului și îi spun cititorului ceva chiar și la atâția ani după ce au fost scrise? Categoric.
Ce înseamnă o carte comercială? Ce înseamnă arta comercială, în general? Ea presupune, în primul rând, o cercetare de piață, o depistare a nevoilor și așteptărilor publicului și apoi producerea de material care să umple un gol, să satisfacă o nevoie. Așadar, când vorbim despre un hit că ar fi comercial, ne referim la faptul că el livrează publicului “ceea ce se cere”. Când vine vorba despre cărți precum Sânge satanic, se poate spune pe bună dreptate că ele sunt mai degrabă ANTICOMERCIALE. Nu am făcut nicio cercetare de piață înainte de a scrie cartea, nu mi-a păsat câtuși de puțin de așa ceva. Dacă aș fi făcut-o, probabil l-aș fi teleportat pe M. în anii 80, pentru ca Sânge satanic să fie o carte despre comunism – asta e tema cu lipici la cititorul român J. Genul ăsta de cărți, cum e romanul meu de debut, se scriu pentru că autorul lor le simte până în măduva oaselor și trebuie să le obiectiveze, trebuie să le transforme în ceva palpabil, pentru că nu mai poate ține respectivele obsesii doar pentru el. Argumentul suprem pentru ceea ce spun aici este că nici măcar nu am scris Sânge satanic cu intenția de a o publica. Firește, mă așteptam într-o anumită măsură să aibă succes, să aibă cititori, pentru că este o carte foarte bună. Așadar, consider că Sânge satanic este o carte anticomercială, dar al dracului de interesantă. Iar cine face confuzia între comercial și interesant, o face pe barba lui.
Ca să închei, știi cum e cu genul ăsta de reproșuri? E ca în piesa aia a lui Puya feat. Vunk – dacă ești difuzat/ești comentat/citit/disputat, gloata spune că ești comercial/sold out etc. Dacă nu ai cititori/ascultători, turma concluzionează: „n-ai succes, normal”. Până la urmă, cum e mai bine, să ai succes cu arta pe care o faci, să ajungi la oameni, să le schimbi viețile, să-i ajuți să devină ființe mai complexe, sau să rămâi total necunoscut? Cred că cel mai bine e să arăți degetul mijlociu turmei și să faci ceea ce simți.
Ai anuntat in urma cu ceva timp ca vei publica o carte cu si despre prosti. Mai e valabil proiectul?
Dacă urmărești reacțiile pe care le primesc uneori (și pe care nu ezit să le postez pe blog sau pe pagina mea de Facebook), îți dai seama automat că n-am cum să renunț la acest proiect! Nu e ceva ce îmi doresc neapărat, dar e ceva care se ține ca scaiul de mine și urlă din rărunchi să fie inclus într-o carte, așa că… alegerea nu-i a mea, până la urmă J. Cred că scriitorul adevărat este dator să scrie despre cam tot ce i se întâmplă, indiferent sub ce formă pune experiențele sale. Cred foarte mult în teoria asupra artei pe care au creionat-o Ulf și Corbu în romanul Pervertirea: cărțile trebuie să fie pentru autor un autoportret complet, un album foto în care să se regăsească în toate ipostazele prin care a trecut. Scrii în mare parte pentru a-ți urmări devenirea, așa că multe aspecte din evoluția ta trebuie să fie în cărțile pe care le semnezi.
Deci da, va fi o carte cu și despre proști. Cu multe citate! 
E fascinantă toată treaba asta cu proștii. Eu am o viziune mizantropă asupra lumii, am transpus-o destul de detaliat și veridic în Sânge satanic, Pervertirea și Ani cu alcool și sex, dar, chiar și așa, proștii care au țâșnit ca dintr-o încăpătoare burtă a bestiei după ce am debutat eu ca scriitor m-au făcut să realizez că omul este o creatură mult mai imperfectă decât o portretizasem eu. Prin urmare, e nevoie de cărți mult mai violente și mai întunecate decât cele de până acum. Le voi scrie cu plăcere.
Te-ai gandit sa ecranizezi unul din romanele tale?
Da, m-am gândit, și partea mai bună este că s-au gândit și alții. Există proiecte diferite, regizori diferiți interesați, producători, șamd. Este în lucru un proiect de film după Pervertirea, un film și două piese de teatru după Sânge satanic, un scurt metraj inspirat de Ani cu alcool și sex. Sunt curioasă și eu care din ele se va concretiza mai repede. Problema cu genul acesta de proiecte nu este în niciun caz lipsa ideilor ci, firește, lipsa banilor. Cum România este condusă, la toate nivelurile (inclusiv cultura), de dinozauri senili, este aproape o nebunie să îți imaginezi că vei reuși să obții fonduri pentru un film cu rockeri filosofi care înjură și fut din toate pozițiile. Dar, firește, sper ca până la urmă ceva-ceva tot o să iasă, pentru că interes există din plin.
Ai primit cereri in casatorie de la fani? Cum le refuzi? Ai un mesaj standard?
Da, am primit. Chiar și de la fane! Nu am un mesaj standard, mi s-ar părea mult prea cinic, nemeritat de cinic – omul vine și își pune sufletul pe tavă, iar tu îi răspunzi cu un text impersonal? Le răspund în funcție de dispoziția mea de moment și în funcție de ceea ce știu despre persoana respectivă. Cu mulți dintre cei care m-au cerut în căsătorie după ce mi-au citit cărțile am ajuns prietenă, ne vedem la lansări, bem o bere. J
Au fost si cazuri in car acestia, refuzati, au reactionat dur?
Au fost câteva, ce-i drept, dar n-aș spune neapărat că au reacționat dur… pur și simplu au fost dezamăgiți, dar s-au comportat în continuare decent, nu s-a ajuns la înjurături. Îmi reproșa cineva recent că aș face o prea strictă împărțire între fani și hateri. Păi e și firesc să o fac. Nu cred că este o întâmplare că până acum nimeni dintre cei care mi-au citit cartea nu mi-a adresat cuvinte pline de frustrare și venin ci, dimpotrivă, cu oamenii care mă citesc aș putea discuta argumentat pe aproape orice temă. Iraționali și proști sunt doar cei care au comentat cărțile mele (cu accent pe frizura mea, bocancii mei, blugii…) fără să le citească. Cum cei care mi-au făcut propuneri “indecente” sunt cititori, deci oameni care gândesc, n-am avut deloc dificultăți în a mă înțelege cu ei, într-un final.
Cine este nymphette_dark99?
nymphette_dark99 este nick-ul personajului principal al noului meu roman, la care scriu în prezent. Prea multe detalii n-o să-ți dau despre ea; pot să-ți spun însă că am iubit personajul încă din clipa în care am scris prima frază a cărții. Am întrerupt un timp scrisul la această carte, pentru a mă ocupa de alte proiecte, și am resimțit nevoia de a mă reîntorce la nymphette ca la o ființă care există în realitate. Este un personaj înfiorător de puternic, de colorat, de viu și sunt convinsă că se va impune rapid în lista personajelor feminine pe care le îndrăgește cititorul. Este o nouă Lolită, o Lolită a anului 2013, mai agresivă, mai extremă (mult mai extremă!), mai inteligentă, mai versată, mult, mult mai rebelă. O veți iubi cu siguranță!
Sunt sigura de asta! Am vazut ca ti s-a reprosat pana si ca scrii prea repede si publici o carte dupa alta. Poate fi asta un defect?!
Nu cred că este un defect. Pe de altă parte, nu aș sfătui niciun autor să iasă cu o carte despre care simte că nu e încă finală, completă. Eu public în clipa în care îmi dau seama că nu mai simt nevoia să scriu la o carte. Nu neapărat că nu se mai poate adăuga sau îmbunătăți nimic, pentru că treaba asta cu „cartea perfectă” e un mit – un autor întotdeauna va găsi ceva de retușat. Dar, pur și simplu, în cazul meu apare acel moment în care îmi dau seama că, dacă aș mai schimba ceva, mai degrabă aș strica-o.
Există, ca în orice relație, o perioadă optimă de timp pe care trebuie s-o petreci alături de cartea la care scrii. Ceea ce depășește această perioadă optimă de transformă în chin, apăsare, veștejire, tot așa cum, dacă petreci mai puțin timp decât ar trebui cu cartea pe care o scrii, s-ar putea să-ți pară rău că nu ai exploatat toate posibilitățile, au rămas lucruri neîmplinite.
Am cunoscut de curând o persoană care mi-a spus că a lucrat 18 ani la un volum de poezii, și încă se teme să-l publice. Eu sunt convinsă că acel volum nu poate fi altfel decât neunitar, amalgamat, haotic, dar nu într-un sens bun. Îți dai seama cât de mult se schimbă un om în 18 ani? Cum mai poate poetul de la finalul volumului să semene cu cel de la început? Și atunci, ce oferi publicului – sinele tău din prezent, sau cel din urmă cu 18 ani?
Nu cred în sfatul potrivit căruia e bine să ții un manuscris câteva luni (sau chiar câțiva ani) la sertar, și abia apoi să-l dai publicului. Dacă am scris o carte în 2013, eu vreau ca romanul respectiv să o reprezinte pe Cristina Nemerovschi din 2013, nu pe Cristina Nemerovschi din 2021. E normal ca, după 10 ani, să nu te mai regăsești integral în ceea ce ai scris. E un semn bun, înseamnă că ai evoluat, că ai avut parte de schimbări, că ai trăit.
În afară de asta, entuziasmul se erodează în timp. Altfel te prezinți, cu emoții și bucurie, la lansarea unei cărți pe care ai încheiat-o în urmă cu câteva săptămâni, și altfel te prezinți la lansarea unei cărți pe care ai scris-o în adolescența timpurie. Deja ai dubii, jenă, ezitări. Cred că trebuie să valorificăm entuziasmul și să oferim cititorilor cărți proaspete, nu râncede. Atunci când ne iese asta, firește.
Trebuie sa recunosc ca m-am indragostit fara scapare de M., personajul tau. Am avut o gramada de fantezii cu el, mi-am imaginat tot felul de scenarii. Crezi ca o astfel de persoana ar putea exista in realitate? Pot sa sper ca il voi intalni intr-o zi? J
Cu siguranță, o astfel de persoană ar putea exista în realitate. L-am conceput pe M. ca pe un alter ego al meu (la acea vreme, cel puțin) masculin, așadar, dacă eu exist, e perfect logic să existe și el . Lăsând gluma la o parte, personajul este, așa cum au fost de acord cititorii, foarte viu, foarte credibil, foarte bine construit. Nu am exagerat cu nimic când am pus culorile pe acest personaj, tocmai pentru că nu am vrut deloc să falsez, nu am vrut să impresionez pe nimeni. Cel mai ușor e să cucerești cititorul atunci când nu-ți propui deloc să o faci! M. e natural, e sincer, și mi se pare oarecum firesc să aud că persoanele de sex feminin (și nu numai) s-au îndrăgostit de el.
M. e un reprezentant al unei lumi în care am trăit și pe care am cunoscut-o bine. E complicat, sofisticat, sincer și cred că poate deveni un personaj-cult fără pic de efort. Dacă nu este déjà.
Ce oameni iti plac? Ce urasti la oameni?
Ți-aș răspunde, și chiar am s-o fac, prin acel citat din On the Road, care este și motto al unui capitol din Ani cu alcool și sex: “singurii care există pentru mine sunt cei nebuni, nebuni după viață, nebuni să vorbească, dorind nebunește să fie mântuiți, cei lacomi să aibă totul deodată, cei care nu se plictisesc niciodată și nu spun banalități, ci doar ard, ard, ard ca niște formidabile focuri de artificii, explodează aidoma unor păianjeni de foc printre stele iar lumina albastră din mijloc face bum și toată lumea oftează: “Aaaah!” “. Cam așa ceva. Îmi plac oamenii intenși, complicați, săriți de pe fix, teribiliști, îndrăzneți, narcisiști, oamenii care simt nevoia să creeze, oamenii care urăsc să copieze, să se lase conduși, oamenii care nu au nevoie să se ascundă după diferite măști, cei care sunt disperați să înțeleagă, să știe, să se cunoască, să găsească răspunsuri. Oamenii care iubesc tot ce văd, oamenii bipolari, oamenii care atunci când suferă vor să anihileze lumea, oamenii care visează, care vor să schimbe tot ce e greșit, oamenii inocenți, naivi, oamenii cinici, oamenii care știu să râdă, cei care iubesc originalul, ceea ce iese din tipare. Oamenii care nu cred în moralitate, în cătușe metaforice, în castrarea personalității. Oamenii care se exprimă, oamenii care au personalitate, oamenii pentru care te trezești dimineața și te bucuri să știi că există pe aceeași planetă cu tine și poți să-i scoți la o bere. Îi iubesc pe cei care te fac să crezi din nou în ideea de OM, deși tu ești un mizantrop extrem.
Ce urăsc la oameni? Nu trebuia să mă întrebi . Prostia, în primul rând, pentru că este sursa tuturor defectelor ireparabile. Prostia, superficialitatea, ipocrizia, tupeul nejustificat, aroganța imbecilă folosită ca mijloc de apărare, pasiunea pentru sclavie, instinctul de turmă, frustrările cu care lovesc în cei care le sunt superiori, ignoranța, teama de a înțelege lucrurile în adâncimea lor, prejudecățile, frica de ceea ce nu cunosc și nici nu vor să cunoască.
Știi ce e trist? Că trăsăturile pe care le iubesc la oameni se regăsesc într-un exemplar dintr-o mie (hopefully!), în timp ce alea pe care le urăsc se regăsesc la 999 indivizi dintr-o mie. E trist că nu există echilibru. La lumea de azi mă refer, firește. În alte epoci era mai bine – cel puțin, proștii nu erau atât de zgomotoși, aveau decența de-a nu semnaliza. Turma uriașă și gălăgioasă de imbecili e o trăsătură a lumii în care trăim în prezent.
Ce aduce in plus Ani cu alcool si sex fata de Sange satanic?
E o întrebare foarte bună și îți mulțumesc că te-ai gândit la ea. Ani cu alcool și sex aduce, în primul rând, mai multă nostalgie. Așa a fost gândită cartea. În primele două parți, ne întoarcem în timp, în anul 2002, apoi 2003, când lucrurile nu erau atât de “împuțite” (ca să-l citez pe M.) ca în prezent. M. trece printr-o lume dispărută, înghițită de timp, și o reînvie pentru câteva ceasuri, cât ține lectura cărții. E nostalgie, melancolie, mai multă naivitate și bucurie de a trăi, de a fi în mijlocul oamenilor. Din acest punct de vedere, cred că este o carte care explorează și mai multe sentimente față de Sânge satanic – a treia parte din Ani cu alcool și sex ne aduce din nou furia, revolta, resemnarea. Ani cu alcool și sex este, spre deosebire de Sânge satanic (care îl avea pe M. în prim-plan pe durata unui an), o explorare a mai multor vârste ale personajului principal – îl avem pe M. la 18 ani, la 19, la 14 și apoi, din nou, la 28, cât are în prezent.
Asta la nivel de stări și trăiri. La nivel de construcție, o noutate ar fi și perspectiva feminină, a Elavacii, care o completează pe cea a lui M.
Dacă mă întrebi ce are în plus Sânge satanic față de Ani cu alcool și sex, mi-ar fi ceva mai greu să-ți răspund. Deja am pierdut oarecum legătura cu ființa care a scris acea carte. Cred că are mai mult haos (în sens bun), și poate mai multă revoltă.
Firește, n-aș putea spune că una dintre cărți este mai bună ca cealaltă. Cele două romane sunt parte dintr-un tot, iar ce contează este sentimentul cu care vei rămâne la finalul trilogiei.
Ce iti displace cel mai mult la statutul scriitorului roman?
Enorm de multe, de la percepția pe care o are publicul din România asupra meseriei de scriitor, până la greutățile pe care le întâmpină un autor atunci când își dorește ca munca lui să treacă de granițele țării. Am primit de curând un mesaj care m-a lăsat pur și simplu fără replică – un individ, care își spunea “Un bun creștin”, mă apostrofa astfel: “Da nu ți-e rușine să dai cărțile pe bani, dupe ce că te lăsăm să scri?!”. Cu alte cuvinte, omul era chiar mărinimos, avea un suflet mare, îmi dădea voie să scriu! E trist, o mare parte din public are impresia că a fi scriitor e doar un hobby; alții, un adevărat conglomerat de prejudecăți, au impresia că orice scriitor e un „bampir” care suge sângele poporului – au rămas cu ideea de pe vremea comunismului că toți scriitorii sunt plătiți din banii statului.
Sunt multe chestii exagerat de greșite în legătură cu lumea scriitoricească, dar percepția greșită a publicului este cea mai deranjantă, pentru că noi cititorilor ne adresăm, cu ei avem treabă, pe ei urmează să-i convingem. Or, când vezi că ești întâmpinat cu prostie și o tonă de prejudecăți… Firește, există și publicul minunat, publicul inteligent, publicul care rezonează incredibil la ceea ce scrii, dar nu despre oameni minunați vorbim acum. Alte lucruri care-mi displac, pe scurt: că 80% din librării nu lasă scriitorii români la vedere; că 80% din criticii literari scriu pe bani, bere și ciorbă de burtă; că 80% din cititorii care vin la târguri de carte visează la titluri ca “Învață să îți descoperi eul în 13 pași”. Multe, multe altele, dar le-au spus deja cam toți scriitorii români înaintea mea, dacă te uiți prin interviurile lor. Problemele sunt aceleași, le resimțim cu toții. Evident, toate aceste neplăceri se evaporă ca prin farmec în clipa în care te așezi în fața foii albe de hârtie și rămâi doar tu cu povestea din mintea ta, pe care trebuie s-o transformi într-o carte. Dacă n-ar fi așa, ne-am lăsa cu toții de publicat și nu ar mai exista volume de autori români.
În incheiere, ce apreciezi cel mai mult la public?
Deschiderea, curiozitatea, inteligența. Încăpățânarea lui de a citi în continuare, deși nimeni nu-l încurajează s-o facă, și dorința de a descoperi cărți pe cont propriu – ăsta e cel mai incredibil lucru. Refuzul de a lua de bune recomandările lipsite de onestitate ale altora.
Apreciez enorm faptul că mă poate surprinde; mă bucur teribil că am cititori de toate vârstele, că mă întâlnesc în diferite contexte cu oameni despre care nici în ruptul capului nu m-aş fi gândit că mi-ar putea fi cititori, şi totuşi sunt.
Un alt lucru incredibil de frumos este că publicul deștept nu desparte literatura de viață; integrează ceea ce citește în propria lui existență, asimilează, personalizează ceea ce-i oferi tu în cărți, folosește scrisul tău pentru a deveni un om mai complicat și mai sofisticat. Este exact rostul literaturii, pe lângă plăcerea pe care o provoacă pe moment.”
Miruna în dialog cu Cristina Nemerovschi
0 comments