Despre cărți Recenzii Ani cu alcool și sex Recenzii Rezervaţia unicornilor Recenzii Sange satanic

„Drumul către cea mai frumoasă ființă de pe pământ”

„România este o țară în care din ce în ce mai mulți își pierd credința. E locul unde oamenii trăiesc în ignoranță sau de unde pleacă. O învinuiesc, dar sunt pasivi. Puțini sunt cei care participă activ la ameliorarea situației ei. Suntem un popor care nu a avut mult noroc, prins mereu între mari puteri politice dornice de expansiune, influențați de cultura altora, întotdeauna în urma lor, încercând să prindem din zbor și asimilând stângaci idei care în alte zone se formaseră organic. Nu am fost niciodată cu adevărat liberi și nici nu vom fi, cât timp ne căutăm libertatea în afara noastră, cât timp căutăm aprobarea celor din jur și luăm decizii greșite deoarece ne e frică de propria noastră voce.

Nu poți trăi cu adevărat decât fiind tu însuți până la capăt.

Nu se aplică doar indivizilor aceste vorbe, ci și unei țări întregi: României care a uitat să fie ea. Nu e vina ei însă. Este a noastră, a fiecăruia în parte. Salvarea ei sau colapsul său stă în mâinile noastre. Noi, cei din echipa societatesicultura, suntem adepții microschimbărilor, suntem idealiști, puțin naivi chiar. Poate părea paradoxal să vorbesc despre lupta pentru țara noastră și oamenii ei bazându-mă pe cărțile Cristinei Nemerovschi, unde România este surprinsă dimineața, abia trezită, nemachiată și ciufulită, nespălată pe dinți și cu pijamaua și așternuturile găurite. Însă văd frumusețea din spatele ridurilor unei femei bătrâne. Văd speranța din spatele rândurilor pline de ură sau de dezamăgire. Înțeleg că discursurile împotriva ei sunt o pledoarie pentru ea. Eu te înțeleg, Cristina, și știu ce ai vrut să faci. Ai vrut să ne arăți cât de jos suntem, dar că nu toți suntem pierduți și că în noi e salvarea. A noastră, în primul rând. Apoi a oamenilor noștri și, dacă suntem capabili de iertare, chiar a propriului nostru popor.

Trebuie doar să începem să fim atenți, să ne întoarcem, să învățăm, să conștientizăm, să gândim, să trăim în prezent înainte să încercăm să construim viitorul. Să nu fim atât de naivi încât să credem că ne vom recunoaște, fiindcă nu o vom face. Dacă nu schimbăm ceva, dacă nu începem să privim dincolo de pielea noastră, nu vom recunoaște niciodată esența.

„Am să mă întorc peste șapte ani”, mi-a spus, în timp ce se estompa de tot. „Indiferent cine voi fi atunci, am să mă întorc la tine. Indiferent cine vei fi tu atunci, am să vin la tine. Voi semăna cu cel de acum, dar tu nu mă vei mai recunoaște.”

„Imposibil”, i-am spus. „Te voi recunoaște.”

„Iar faci asta. Iar gândești lucrurile din viitor cu înțelegerea ta din prezent. Nu mă vei recunoaște.”

„Tu vino”, i-am spus. „Vino și ai să vezi că am să te recunosc.”

Cristina Nemerovschi are o forță de muncă supraomenească; a publicat 7 cărți în 4 ani[1], toate la editura Herg Benet și toate centrate în jurul unor idei asemănătoare: nevoia de libertate, de originalitate, datoria pe care o avem față de noi înșine să cunoaștem mai mult, să ne cunoaștem în întregime, să (ne) iubim, să ne dăm voie să trăim. Personajele sale iubesc și urăsc cu intensitate, beau, fumează, se droghează, simt muzica, simt pasiunea, nu fac nimic cu jumătate de măsură. Sunt ființe duse la extrem, prezentate în cele mai înalte sau mai joase puncte ale existenței lor.

Am nevoie ca lumea să știe că am umblat pe acest pământ.

Și nu poți face asta decât fiind cea mai intensă variantă a ta. Așa că momentele de respiro sunt ascunse vederii, astfel că personajele par deseori fie superoameni, fie neverosimili – în funcție de tabăra în care se află cititorul. Însă doar fiindcă nu sunt puse pe hârtie nu înseamnă că acestea nu există. M. o fi cea mai mișto ființă de pe pământ în viziunea sa și a celor din anturajul său, dar asta nu îl face imun la răceli, dureri, oboseală. Prezentarea strategică a personajelor ca oameni care trăiesc viața la maximum 24/7 a făcut ca romanele Cristinei să adune în jurul lor două tabere, ambele destul de aglomerate: cei care din varii motive îi refuză scrierile și cei care rezonează cu ea și o iubesc pentru că le arată o viață pe care și-o doresc – nu neapărat trasă la indigo, ci una trăită realmente, liber, nu numai hedonist, ci și cu durerile care vin la pachet cu plăcerea.

Îmi doresc să fiu liber mai mult decât vreau să fiu fericit.

Eu am fost dintotdeauna în a doua tabără, fără să mă regăsesc în întregime în personajul ei principal. Nu trebuie să fac ce face el, trebuie să simt cum simte el, să am idealuri, să am principii, să gândesc, să aștept, cu ochii plini de soare, ceva. Ceva, orice. Să am libertatea mea și normalul meu, indiferent ce înseamnă acesta.

dacă mă placi, simte ca mine, sau măcar încearcă.

M., așa cum îl cunoaștem în Sânge Satanic, romanul cu care a început trilogia continuată cu Ani cu alcool și sex și încheiată cu Rezervația unicornilor, este diferit de mulți dintre oamenii care îl iubesc, fie ei personaje sau cititori.

Ascult black metal, sunt ateu, lumea mă crede Satanist, sunt bisexual, mizantrop, uneori doar misogin, scriu o carte, beau în fiecare zi și mă droghez în fiecare săptămână.

Greu de digerat o astfel de viață, dacă știm câte „momente indecente” se construiesc în jurul acestei prime descrieri. În povestea cu care a debutat Cristina Nemerovschi, M. este arhetipul mentorului și al liderului deopotrivă. Este cel pe care toți îl folosesc ca exemplu, în jurul căruia se strâng, dar este și cel care le trasează drumul fiecăruia în parte. M. este felinarul atârnat seara pe prispă, iar restul personajelor recurente sunt fluturii de noapte, brăzdați de dungi și cercuri negre, ce se reped spre lumina lui, fiindcă e mai aproape decât luna. În procesul acesta își prăjesc adesea aripile, însă durerea nu-i împiedică să caute iar și iar atingerea lui. A. și B., R. și D., Cofrag și Elena, Elavaca, Machi și toți cei care i-au urmărit povestea preț de trei volume l-au iubit într-un fel sau altul și i-au simțit arsura. Zborul spre cer e prea departe pentru ei, pentru noi. Iar M. reprezintă idealul, pentru că este singurul care nu se teme de niciuna dintre morțile care ne găsesc de-a lungul vieții și la sfârșitul ei.

Moartea vine din noi, nu din afară, e umbra noastră, e alterego-ul pe care îl purtăm în cârcă și cu care ne conversăm atunci când ne simțim singuri.

Nu se teme pentru că descoperă într-un final ceea ce știuse probabil dintotdeauna, că libertatea, iubirea și moartea sunt singurele lucruri pe care (ni) le datorăm.”

CONTINUAREA AICI: http://societatesicultura.ro/2014/06/sange-alcool-sex-unicorni-sau-drumul-catre-cea-mai-frumoasa-fiinta-de-pe-pamant/

Ana Manescu

Share Button

Lasă un răspuns