Despre fericire și datorii

Pe lângă oamenii extrem de proști și extrem de plini de tupeu, care probabil or să mă irite până în ultima mea zi pe lume, am mai descoperit anul acesta o altă categorie tare antipatică: oamenii de tip “dă-mi, fă-mi, găsește-mi, rezolvă-mi, fă-mă fericit, preia-mi cazul, îndeplinește-mi visurile”. Ăia care cred că, doar pentru că există printre noi, tu le datorezi totul, ăia are așteaptă de la tine să faci o vrajă și să dai cu fericire în stânga și-n dreapta, cum ar împărți Moș Crăciun acadele. Să le îndeplinești toate dorințele, în special pe alea imposibile, să uiți de tine, să te pui pe ultimul loc și să trăiești pentru a-i mulțumi pe ei. La schimb, să-ți ofere minunata lor mediocritate, personalitatea aia de un banal atroce. În mintea lor, ești dator să le inventezi o viață nouă, perfectă, iar ei nu datorează nimic nimănui. Trebuie în permanență să-ți scuturi buzunarele de bani, fericire, împlinire, să le dai totul. Dacă le dai numai 90 la sută, îi jignești teribil.

Am avut anul ăsta momente cu astfel de persoane în care sincer n-am știut dacă să izbucnesc într-un râs greu de oprit sau să mă iau cu mâinile de cap. Prima și cea mai mare greșeală e să oferi ceva de la bun început unor ființe care par născute ca să atârne de alții. Ar trebui să găsim cumva înțelepciunea de a depista ușor genul ăsta de persoană și să fugim de ea cât ne țin picioarele. Să intuim și dacă se va schimba pe parcurs – pentru că azi pare un om normal, iar mâine e un nebun cu acte în regulă. I-ai îndeplinit cuiva, de pildă, cu efort considerabil visul de a ajunge aproape scriitor? Ei, dar asta era ceva ce îi datorai oricum, din moment ce el există. Cum rămâne cu următoarea dorință, acum? Vreau să intru în supermarket și să mă recunoască lumea, ca pe tine, vreau să mă duci la Măruță să vorbesc despre primii mei botoșei, vreau să-mi faci rost de o perucă din blană de cămilă tigrată și de un apartament mai mare, vreau să am o viață sentimentală de invidiat, vreau să se facă la Hollywood un film despre mine, vreau o relație nouă, vreau să mă duci să văd girafe, nu mă interesează cum, vreau să fiu fericit, cum îți permiți să nu mă faci fericit?!

Nenorocirea e că uneori până și simpla exprimare a cerințelor deplasate ajunge să-ți omoare ție toată energia, mai ales dacă ești într-o perioadă solicitantă și vulnerabilă – și toți artiștii sunt acolo, în cea mai mare parte din timp, pentru că nimic nu se creează din echilibru și detașare.

Probabil că e un noroc că am întâlnit categoria asta abia acum, că am trăit o grămadă de ani fără să am parte de așa ceva. Și probabil că noi, ca specie, devenim din ce în ce mai disperați, mai neasumați, mai înclinați în a-i parazita pe alții. Mai puțin capabili să înțelegem că nu putem fi fericiți până nu luptăm noi singuri pentru lucrurile pe care ni le dorim. Din ce în ce mai puțin civilizați, pentru că a fi civilizat presupune a înțelege și a accepta că omul din fața ta are lumea lui, față de care e responsabil, așa cum și tu ar trebui să te ocupi de a ta, pentru că tu nu ești responsabilitatea nimănui.

Cred că, dacă e să datorezi cuiva fericire, acela ești doar tu. Și ființele pe care le iubești, dar și acolo trebuie să fie până la urmă un efort de echipă, nu e de ajuns să vrei doar tu și să lupți pentru asta. În rest, în ce-i privește pe oamenii cu care te intersectezi tangențial… nu ești dator cu nimic. Iar fericirea nu e un chipiu pe care să-l arunci cu veselie și nonșalanță pe capul oricui îți iese în cale. Ar fi minunat să fie atât de simplu.