Despre cărți Recenzii Rezervaţia unicornilor Rezervaţia unicornilor

„Dacă nu ar exista Cristina Nemerovschi, cineva ar trebui să o inventeze, și cât mai repede”

„Sunt oameni pe care i-am urma pânã la capãtul pãmântului fãrã sã clipim. Sunt oameni pentru care am merge pânã în Iad şi înapoi, doar ca sã le aducem o brichetã, sã îşi aprindã jointul. Acei oameni se numesc Prieteni. Nu îi confundaţi cu prietenii cu care beţi o bere, râdeţi, dar carora nu le pasa de sentimentele voastre. Ăştia de care vorbesc eu sunt Prieteni cu P mare. Știţi care e diferenţa dintre ãştia şi ãia cu care bei bere şi ceilalti? Bine, ar fi multe diferenţe, dar principala e cã atunci când eşti întrebat ce te leagã de oamenii ãştia, de Prieteni, nu vei rãspunde “prietenia”, ci “iubirea”. Ei nu sunt doar prietenii tãi, sunt parte din tine, se ţin de tine ca scaiul, nu poţi sã scapi de ei.

Cu prietenii de bere n-o sã te cerţi. pentru cã nu le pasã suficient cât sã se certe cu tine.

M. are doi Prieteni: pe R. şi pe B. Beau împreunã, şi-o trag împreunã, urlã unul la altul, se rãnesc, se ceartã, dar impart aceeaşi realitate. Sunt inteligenţi, sunt diferiţi, sunt mândri. Trãiesc. Nu supravieţuiesc, chiar trãiesc cu adevãrat. Sunt altfel decât restul lumii. Sunt unicorni. Sunt prietenii care te-ar urma la capãtul lumii. Și totuşi, atunci când M. le spune cã va pleca la capãtul lumii, ei nu îl urmeazã.
Țipã, aruncã cu obiecte, fac scene dramatice, suferã ca proştii, dar nu zic “coaie, noi venim cu tine”.De ce?

De ce? Nu ştiu. Chestia asta m-a marcat, mi-a rãsturnat universul, mi-a distrus crezurile
Dupã ce am terminat de citit “Ani cu alcool şi sex”, am scris pe blog aşa:
Terminȃnd de citit şi volumul doi, am ajuns la concluzia cã unii oameni sunt fãcuţi sã rãmȃnã ȋn viaţa noastrã, pentru cã ne definesc.
(…) Ȋn orice caz, oamenii ãsţia pleacã, dar revin ȋntotdeauna, indiferent cȃte şuturi le-ai da. Ȋţi iei şi tu porţia de şuturi de la ei, mai ȋnveţi ceva, poate mȃine vei uita ce ai ȋnvãţat, dar ei vor fi acolo, sã te ȋnveţe iar şi iar.
Poate atunci aveam nevoie sã cred asta, cã oamenii vor fi acolo. Cã eu pot sã îmi vãd de viaţa mea, sã plec la capãtul pãmântului (lucru pe care pe vremea aia, aveam de gând, la modul cel mai propriu, sã îl fac), iar ei, cumva, vor fi acolo.

Dupã recenzia de pe blogul meu personal, unde am scris despre viaţa mea în aceeaşi mãsurã sau poate chiar mai mult decât despre carte, revin asupra textului încercând sã fiu ceva mai lucidã.

Adevãrul e cã e foarte greu sã scrii într-o manierã obiectivã o recenzie despre o carte care rezoneazã atât de mult cu tine. Trilogia “Sânge satanic” înseamnã atât de multe lucruri pentru mine, unele dintre ele destul de personale, încât nu mã pot desprinde aşa, pur şi simplu, şi sã scriu despre acţiune, complexitatea personajelor, mesajul intens. Are şi din astea, dar când mã apuc sã scriu despre ele, ajung involuntar sã descriu un sentiment.

Cartea asta înseamnã foarte mult pentru mine. Este cartea care m-a scos din casã, m-a dus la evenimente, unde am cunoscut lume. Este cartea care mi-a dat încredere în mine şi în judecata mea. Aveam momente când citeam şi ziceam “Exact asta cred şi eu. Deci nu sunt sucitã. Sau nu sunt singura sucitã.” :). Este cartea care mi-a dat curajul sã îmi scriu propria carte aşa cum simt, nu aşa cum cred cã ar trebui sã fie.

Iar am început sã vorbesc despre mine. Poate sufãr de egocentrism de primãvarã sau ceva, treceţi peste.

Atunci când îmi place foarte mult o carte, o citesc pe nerãsuflate. De obicei e vorba despre cârţi scrise într-o manierã uşor de citit, cu multã acţiune. Dupã ce trec şi de ultima paginã, fac un pas în spate şi mã întreb: “cu ce am rãmas din cartea asta?”. Fac asta pentru cã într-o perioadã am citit multe fantasy-uri drãguţe, pe care îmi fãcea plãcere sã le citesc, dar care nu îmi aduceau nimic mie personal, în afarã de o altã carte bifatã ca şi cititã pe goodreads. Mie, ca om, ca personalitate, ca orice vreţi voi, nu îmi ofereau nimic acele cãrţi. Nu rãmâneam cu nimic din ele. Aşa cã am început sã caut un ceva, ceva destul de greu de explicat, acel ceva pe care îl are o carte bunã. O idee, un semn de întrebare, un sentiment. Orice altceva în afarã de sentimentul cã am citit cartea şi am tras apa.

Nu mã înţelegeţi greşit, nu judec acele cãrţi, sunt minunate într-o etapã anume a vieţii. Am trecut de acea etapã. Acum caut înţelesuri în contradicţii, caut sensuri acolo unde totul e fãrã sens. Caut provocãri. E un fel de a doua adolescenţã. Sau a treia. Whatever.

Cartea asta mi-a cutremurat realitatea, mi-a dat întrebãri acolo unde aveam certitudini. Mi-a dat insomnii, temeri, angoase. Și întrebãri, nu numai despre prieteni şi Prieteni, ci şi despre mine.

“Stii, e naşpa rãu când ajunge pizda de lângã tine sã te citeascã…Nu-mi place, deloc nu-mi place. Te face trist de tot…cã ştii cã o sã-ţi parã rãu dupã ea ca dupã un prieten.” (…)
“Da’ ce, tu vrei acu’ sã te desparţi de Tara?” (…)
“Nu, coaieee, de ce sã mã despart…”
“Pãi atunci, de ce zici cã o sã îţi parã rãu dupã ea?”(…)
“Zic şi eu aşa.Stii tu, pânã la urmã, orice om pleacã. Intr-o bunã zi, orice ai face, orice om pleacã undeva. Unde are el treabã.”

„Și am înțeles că iubirea nu mă făcea un bou trist, patetic, așa cum îi face pe mai toți oamenii. Iubirea nu însemna, pentru mine, capitulare și maturizare. Nu însemna că renunț. Dimpotrivă, iubirea mă făcea să vreau să lupt. Iubirea mă făcea să vreau să fiu tot ce aș putea fi vreodată. Iubirea mă îndemna să plec să-mi caut o lume și să caut, să caut cu ochii închiși, să caut turbat, disperat, până când aveam să găsesc una perfectă. Și potecile alea două, de care mă temusem dintotdeauna, pe care umblau de mână iubirea și moartea, iubirea în tine, moartea în afara ta, uneori schimbând pervers rolurile între ele, păreau cele mai firești lucruri care ți se pot întâmpla.”

Atunci când termin de citit ceva, sau mai ales dupã ce termin şi recenzia, îmi place sã trag concluzii. Aşa deci, concluzii:

1. Dacã nu ar exista Cristina Nemerovschi, cineva ar trebui sã o inventeze, şi cât mai repede. Pentru cã face lucruri. Spune adevãruri, aduce întrebãri, îţi dã, prin cãrţile ei şi nu numai, poftã de a trãi cu adevãrat, sete de (auto)cunonoaştere, distruge mituri, îţi deschide ochii, te face sã îţi doreşti sã fii prieten cu riscul, îţî aratã moartea, dar elogiazã viaţa. Distruge realitãţi, doar pentru a crea altele mai frumoase. Iţi intrã în vise, ţi le schimbã, îţi sãdeşte dorinţa de a construi o lume aşa cum nu aveai curajul sã visezi. Nu o lume a altora, cum e cea în care trãieşti, ci o lume a ta, o lume a ei, a lume a noastrã, în care oamenii sunt frumoşi şi sinceri, o lume în care nu existã manelişti cu burtã de bere care râgâie mici şi poartã trening cu pantofi când merg la film, o lume în care oamenii nu sunt porci şi vaci, ci oameni cu adevãrat. O lume în care sã trãieşti, nu doar sã exişti. O lume cu unicorni.
2. Atunci cand termin de citit o serie, sunt trista. Si cu cât e mai bunã cartea, cu atât sunt mai tristã. Pentru cã mã ataşez de personaje, îmi place sã trãiesc în lumea lor, sã le critic sau sã le aprob acţiunile, sã intuiesc urmãtoarea mişcare, urmãtoarea întâmplare. O carte este un prieten de care îmi e greu sã mã despart. Când am terminat de citit şi ultima carte din serie, şi anume “Rezervaţia unicornilor”, nu am fost tristã. De ce? Pentru cã nu mã despart cu adevãrat de carte. Pe lângã faptul cã ocupã loc de onoare în bibliotecã, este prezentã în gândurile şi în sufletul meu, în ţigarea fumatã în staţia de tramvai, în timp ce trei babe se holbeazã şi şuşotesc, în brãţãrile cu ţinte, în vesta de piele, într-un pahar cu vodka bãut la un eveniment literar, în Cristina, ca autor şi ca om, în zâmbetul ei, în sticla de bere pe care o are în faţã. Seria “Sânge satanic” este o parte din mine, este adolescenţa mea ca stare de spirit, nu ca perioadã, o adolescenţã de care mã agãţ cu disperare şi pe care sunt hotãrâtã sã o pãstrez pânã la bãtrâneţe.

3. Dacã nu vã place aceastã serie, este posibil sã nu fiţi pregãtiţi pentru ea. Incercaţi sã vã puneţi mai multe întrebãri în legãturã cu orice, dar mai ales în legãturã cu voi, mai multe “de ce”-uri, obsedant de multe “de ce”-uri, dacã puteţi. Smulgeţi, spargeţi şi cãlcaţi în picioare ochelarii de cal pe care îi purtaţi, faceţi o listã cu lucruri pe care nu aţi avut curajul sã le faceţi de-a lungul vieţii, încercaţi sã faceţi câteva dintre ele, fumaţi o ţigare, trageţi o beţie, apoi reveniţi la carte. S-ar putea sã aveţi surpriza sã vã placã.”

Ramona Badea

Sursa: http://altfel-de-carti.blogspot.ro/2014/03/recenzie-rezervatia-unicornilor-de.html

Share Button

Lasă un răspuns