Blog

Cum a murit în praf dragonul sau de ce nu-l poți lua în serios pe criticul literar român

Multe meserii sunt diferite în România, comparativ cu restul lumii civilizate. Vânzătoarea de la supermarket, angajata de la oficiul poștal sau librarul dintr-un magazin de fițe. Dar puține deosebiri suscită un haz atât de nestăvilit precum o face cea dintre criticul literar autohton și cel profesionist dintr-o țară evoluată unde există cu adevărat o industrie a cărții. Într-o țară normală, se poate vorbi fără a cădea în umor involuntar despre receptarea scriitorilor, despre medierea pe care o fac jurnaliștii culturali (foștii critici) între autor și cititori. În țări civilizate, există premii literare care chiar sporesc venitul unui scriitor, nu-l lasă cu punga goală, cum se întâmplă pe plaiurile noastre, unde bietul autor pofticios la glorie literară cuantificată în diplome cu floricele pe margini e nevoit, pentru a beneficia de această toană a sa, să achite note de plată pe ciorbițe și cârnăciori criticului din juriu.

În România, critica literară nu există. Când fantoma ei se încăpățânează totuși să bântuie biata și mica lume literară, critica literară devine, dintr-o absență, o glumă proastă. E acea mamaie încăpățânată, suferindă de artrită, spondiloză și scleroză avansată, care merge noapte de noapte în baston în cel mai scump club de fițe și speră să fie agățată de flăcăiandri. Fiindcă nu se întâmplă nimic, mamaia dă vina pe diferite conjuncturi: poate a plouat; poate n-a purtat ciorapii potriviți; poate are nevoie de o proteză dentară nouă. E convinsă că încă mai are un loc pe piață, trebuie doar s-o remarce alesul ei. La fel ca și critica, mamaia nu poate accepta că în lumea de azi nu mai este nici loc, nici nevoie de ea.

Și principala problemă a criticii literare, de fapt, nu este ridicolul ei. Problema principală este aroganța insinuantă și agresivă cu care vrea să convingă atât publicul, cât și scriitorii, că ea încă mai taie și mai spânzură într-o lume care i-a dat de mult cu flit, trântindu-i cinic și pe drept ușa în nas. Aroganța și încăpățânarea de-a nu te lăsa dus din fața unei uși a cărei clanță n-o mai încearcă nimeni.

Dar hai să vedem, punctat, care-i treaba cu criticul literar în România de azi și de ce este el caraghios.

1. Care critici?

Cum bine remarca scriitorul Mugur Grosu, în România nu există critici literari, ci mai degrabă doar comentatori. Poate comentatori e mult spus. Mai corect ar fi să-i numim comentatorași, prin felul mortal de haios în care-și dau importanță, ferm convinși că “lupta” lor are o miză. Diferiți indivizi care, în virtutea faptului că au terminat de bine, de rău o facultate cu profil umanist, cred că știu regulile jocului și mai cred că merită un loc de unde să-și dea cu părerea. Unii cunosc într-adevăr regulile; alții, mai puțin. Și unii și ceilalți uită însă, în vâltoarea încleștării, cel mai important lucru: nu comentariile fac jocul. Nu pertinența și cultura generală a comentatorului îl fac pe jucător să dea tot ce are mai bun pe teren, sau, dimpotrivă, să clacheze. Rolul comentatorului e aproape insignifiant. Mai mult, agasat de comentariile lipsite de orice rămășiță de carismă, spectatorul preferă să învețe singur regulile jocului, să-l urmărească pe cont propriu și… să închidă sonorul.

“Criticii” români se împart de fapt în două categorii: comentatorașii și PR-ii. În timp ce reprezentanții primei categorii se amăgesc că rolul lor în “protejarea” literaturii e unul divin, transcendental, considerând meseria de critic drept împlinirea destinului lor ce le-a fost implacabil stabilit în urmă cu 28 de generații, cei din a doua categorie sunt ceva mai pragmatici. Ei s-au aciuat pe lângă o editură sau alta, în special pe lângă cele mari, care și-i permit. Pentru că nu orice editură își permite să arunce banii pe un bibelou cu un farmec oarecum desuet, stârnitor de nostalgii, dar, vai, atât de inutil. Pentru că PR-ul de editură, cu un studiu sau două publicate, care se crede critic literar, nu vinde cărți. Nu aduce oameni la lansare. Nu poate transforma un autor mediocru într-unul atractiv, decât poate pentru câteva zeci de oameni, cel mult. Nu are puterea de a convinge publicul. Dar unele edituri vor să aibă imaginea acoperită şi-și permit să rupă lunar câteva milioane de lei, să plătească PR-ul, mă rog, criticul.

Deosebirile între comentatorași și PR-ii înregimentați în edituri sunt multe. În timp ce primul este idealist, naiv, depășit și, de cele mai multe ori, prost și incapabil să scrie un text care să poată fi publicat fără jenă într-o revistă cu un cât de mic ștaif, criticul-PR lasă impresia că este profesionist, cult, experimentat. Firește, având un job, el trebuie să-și mențină permanent un nivel acceptabil. Ca orice job, și cel de critic-PR poate fi ocupat, la o adică, de un rival. În plus, “criticul” din a doua categorie știe să jongleze decent cu formele fără fond – cunoaște pasiunea românașului pentru snobisme de orice fel, prin urmare, folosindu-și limbajul de lemn care sună-n “ca-n cărți”, își va face rost de o rubrică lunară sau săptămânală printr-o publicație sau chiar o mult râvnită emisiune TV, de unde să-și desfășoare mai prolific munca de PR. Pe cei doi, comentatorași și PR-i, îi leagă totuși ceva: sunt buni români, prin urmare vor face tot posibilul ca, pe lângă autorii pe care-i laudă, să dea în cap celor pe care-i consideră periculoși. Dacă primul, comentatorașul, va da în cap scriitorului talentat de teamă că acesta va schimba fața literaturii cu una nouă care lui, comentatorașului, nu-i mai este la fel de familiară și pe care nu știe cum s-o manevreze, la PR e ceva mai simplu – el va da în cap scriitorilor considerați amenințători pentru instituția care îi plătește lui salariu. Pe scurt, concurenței.

Prin urmare, când vorbim despre “critici literari români”, vorbim despre una din aceste două categorii. Criticul literar nu există pe meleagurile noastre. Criticul literar e acea specie de individ care trăiește din pasiune pentru literatură; o cunoaște bine, o iubește și ține pasul cu ea. Are o pasiune și o bucurie imensă de a descoperi talente noi, imediat cum apar, și a le recunoaște dincolo de preferințele personale. Face tot ce poate pentru a apropia literatura bună de public, pe de o parte, și de a duce prin orice mijloace măcar o frântură din literatura valoroasă a țării sale în lume. Nu avem așa ceva în România.

2. Lipsa de cultură literară și de fler

Nu, nu e de ajuns să-i fi citit și răscitit pe Sadoveanu și Tolstoi ca să fii un critic literar pertinent. Ca să fii un critic literar care nu se face de râs, trebuie să fi citit cam tot. Sau, măcar, câte puțin din componentele acestui tot. Sau, măcar, să ai instinctul de conservare necesar și un minim simț al ridicolului pentru a nu te arunca să dai verdicte categorice și aberante, care după numai câțiva ani se vor întoarce și te vor lovi în cap, ricoșând de acolo cu scalp cu tot. În ce-i privește pe criticii noștri, 99% dintre ei lasă impresia (corectă) că s-au oprit cu lecturile prin anii 50. Firește, tot ce s-a mai scris de atunci încoace e “porcărie, postmodernism, pornografie”. Ăla fiind momentul în care și-au ratat debutul ca scriitori, domnii în cauză au decis să nu-și mai bată capul cu ceea ce vine după.

Și nici măcar să fii tobă de literatură nu te salvează de ridicol. Cum bine spunea scriitorul Dan Lungu, “critica literară românească, în afară de literatură, nu știe mai nimic. Nu știe ultimele trenduri din filozofie, din sociologie, din multe zone conexe, iar eu cred că nu poți să faci critică literară adevărată, profundă, percutantă, fără să ai un pluralism al dimensiunilor lumii în care trăiești.” Când nu are habar de nimic din aceste lucruri, fiind total picată din lună, “critica literară” emite perle absolute diareice, bucăți savuroase de umor involuntar, precum este cea care asumă că “un absolvent de filosofie n-are cum să înjure și să facă sex anal” (Horia Gârbea, blog personal).

Și acum, flerul. Ok, poate n-ai avut timp să citești atâtea cărți pe cât ți-ai fi dorit. Poate n-ai avut circumstanțele prielnice pentru a-ți construi o cultură literară solidă. Dar lipsa instinctului? Dar inteligența necesară pentru a depista un scriitor excelent din 2000 de scriitori mediocri? Când un critic n-are lecturi suficiente, el mai are o șansă, poate. Lipsurile se pot completa, în timp, cu voință. Dar când îi lipsește flerul, tot ce poate să facă e să fugă cât mai repede și cât mai departe de literatură. Pentru că un critic literar adevărat recunoaște talentul și dintr-un bilet în care scriitorul și-a notat ce are de cumpărat din supermarket.

Critica literară nu a pierdut teren fiindcă cineva rău a venit și i l-a tras de sub picioare. A pierdut teren fiindcă s-a discreditat singură. Cu fiecare autor remarcabil căruia i-a lătrat în nas la debut, cu fiecare nulitate pe care a gonflat-o artificial, critica literară a avut doi mari dușmani: ea însăși, și timpul. Nu cred că există niciun autor devenit între timp cult, reper, “titan al literaturii” (mna, ca să înțeleagă și comentatorașii, pe limba lor) care să nu fi fost la început “desființat” (tot o expresie care le place lor, de un comic aproape absurd) de paraziții inutili și neștiutori de pe margine. Era firesc ca oamenii ăștia, ajunși celebri și adorați de public, să se întoarcă și să se joace puțin cu organul pe la botul criticii, arătând lumii întregi cum a dat-o aceasta în bară. Orice artist dotat cu simțul umorului ar fi făcut la fel.

3. Ce naște din pisică… sau despre acribia afectelor neostoite

E un fapt cunoscut de toată lumea că limbajul criticului literar nu excelează la capitolul expresivitate, originalitate, cursivitate, atractivitate. Limbajul de lemn, formulările de un ridicol prețios întâlnite în revistele literare care refuză să evolueze cu aceeași furie și încăpățânare cu care un vampir refuză să savureze un mujdei de usturoi, repetițiile, vorbele care nu spun absolut nimic, snobismele tipice unui absolvent al Facultății de Litere care a trecut voios pe lângă tot ce ar fi trebuit să descopere în cursurile respective, în special pe lângă prima lecție care ar trebui recitată de 100 de ori în fiecare seară, înainte de-a adormi, de orice biped care are intenția să-și dedice viața scrisului: să-ți găsești o voce proprie – toate astea sufocă orice încercare a comentatorașului de a fi luat în serios și chiar citit atunci când ne prezintă o carte. Bine, vor zice acum scepticii, știm că e așa în cazul criticilor bătrâni și obosiți. Să fie însă valabil și în cazul celor tineri? Le calcă și ei pe urme, atât de tristă o fi situația?

Păi, cam da. Luăm de pildă cazul unui critic literar, pe nume Dan-Liviu Boeriu, care abia a trecut de “vârsta maturității” (altă expresie penibilă pe care o adoră criticii) – 30 de ani. Un comentator aparent destul de versatil și peste măsură râvnitor de afirmare, care poate scrie atât pe bloguri, cât și în reviste unde se cere un ton sobru. Iată cum se exprimă acesta când vorbește atât despre cărți care-i plac, cât și despre cele cu care vrea să fie dur și să le “desființeze”:

– “o etică a individualităţii surprinse în fatalismul constrângerilor”

– “poetul încearcă o mixare a cromaticii universale, propunând peisaje apocaliptice în care inocenţa materiei vii este combustibil pentru cataclismele provocate deliberat, însă totul se finalizează cu o depresurizare somnolent-statică”

– “o imagine ludic-amară a existenţei ca fatalitate, iar pe de altă parte – un sumbru şi arid tablou al degradării. Folosind o retorică fragmentară, lipsită complet de orice fel de coeziune, poetul pendulează între două stări complementare: fie o detaşare ironică şi neconvingătoare, fie o asumare eroică şi stentorală.”

– „Acest exerciţiu de notaţie acribioasă este rezultatul unor neînţelegeri fundamentale, care îl mână pe cel curios să găsească răspunsuri într-o ciclicitate universală, într-o permanentă reîntâlnire cu sinele reformulat şi reîncarnat”

– „Extincţia e, în aceeaşi măsură, un reducţionism metaforic înspre tăcerea întemeietoare şi prilej pentru exersarea unei convenabile amnezii ontologice”

– “frivolitatea asumată franc şi introspecţia dureroasă la care te constrâng vremurile tulburi pot coabita într-o lume în care recursul la o intimitate flamboiantă pare un păcat congenital”

– “povestea cumplită a mutilării individualităţii, într-o lume a declinului şi a strivirii nediferenţiate”

– “imaginea credibilă a omului căruia i se refuză coabitarea paşnică cu istoria”

– “mărturia vie a dorinţei de a salva ceea ce se mai poate salva dintr-un trecut pe care prezentul nimicitor îl estompează şi îl reconstruieşte obsesiv”

– “întâlnim o comprimare a nebuniei urbane şi, corelativ, o exacerbare nombrilistă a propriilor afecte”

– “versuri care fac apologia unui lirism jovial, viril şi structurat pe baze care scapă oricărei ideologii”

dan-liviu boeriu

– “Întâlnim aici o iscusinţă poetică remarcabilă, insidioasă şi tăcută, care se croieşte de-a lungul volumului într-un soi de tapiserie lexicala cu tenebroasele lui metafore şi cu vuietul fioros-gothic al versurilor sale”

– “aşa cum se întâmplă în poezia cu oarecare tentă histrionică, finalul volumului lămureşte neaşteptat resorturile care au făcut posibilă teroarea: demonii nu sunt altceva decât nişte plăsmuiri ale imaginaţiei solitare care, destructurată fiind, îşi acceptă rolul de instanţă creatoare într-un tărâm al fictivului”

– “a încercat să se ridice deasupra cunoştinţelor asimilate prin lectură şi să le folosească într-un proiect lăudabil de perfecţionare a sinelui”

– “ intenţia de a creiona destinul unui căutător de sens”

– “scrie o poezie rece, castrată şi sincopată”

– “Avem, aşadar, un document – pe alocuri hazliu – al elanului castrator”

– “într-o lume castrată de semnificaţii”

Şi, atenție, după toată această etalare de exprimării prețioase, ridicole, depășite, lipsite de orice firicel cât de anemic de expresivitate, după toată această amețeală de limbaj de lemn, după insistența cu care tânărul analist al literaturii se chinuie să dea dreptate celor care spun că mai trebuie să ai și un dram de cultură generală pentru a avea un discurs bun (bunăoară, nu prea știe decât din auzite ce înseamnă “ontologie”, drept dovadă folosindu-l, după ureche, în mod deplasat), vine și verdictul distrugător al comentatorașului citat mai sus, pus unui roman: “Lucrurile stau însă foarte prost – şi o spun pe şleau – în privinţa stilului. Din punct de vedere literar, există în carte zeci de exprimări nefericite, care au un efect involuntar comic”. Punctul maxim al umorului involuntar este să râzi de paiul abia vizibil din ochiul celuilalt, când tu nu poți face nici doi pași decât ajutat de bârna din ochiul tău, care se sprijină viguros pe pământ.

4. Cavalerul postat eroic în fața unei uși dincolo de care nu se află nimic

Dacă o persoană cu simțul umorului s-ar gândi să scrie articole în care să demonstreze că dragonii au fost niște ființe simpatice și blânde, foarte sociabile, probabil că ne-am amuza. Dacă altă persoană, de data asta fără simțul umorului, ar înființa o asociație prin care să strângă fonduri pentru a demonstra că dragonii au fost niște animale dotate cu o puternică înclinație spre morală, și ar ieși în fiecare zi în fața guvernului cu o pancartă uriașă pe care scrie “Nu mai discriminați dragonii!!!”, ne-am amuza ceva mai puțin și am încerca să-l convingem pe respectivul că poate fi mai bine îngrijit la un spital de nebuni, decât așa, aiurea, în lumea cea mare (și rea). Ei bine, comentatorul Marius Chivu face ceva mai degrabă din cea de-a doua categorie atunci când publică în Dilema Veche un text copilăros, supărat și caraghios, în apărarea criticii literare, pe care Chivu o suspectează de-a fi fost supusă unui regretabil viol în grup de o parte din tinerii și îndrăzneții scriitori ai momentului. Marius Chivu, nu doar autointitulat critic literar, ci și cu o poziție serios asumată de apărător al zidurilor surpate ale criticii literare autohtone, un cavaler pe cal alb care dă cu sabia în stânga și-n dreapta orbit de furie, nu pare să vadă, în focul luptei, cum cadavrul dragonului pe care-l apără s-a prăvălit de o vreme la pământ, greoi, dându-și ultima suflare.

marius chivu

Marius Chivu ne demonstrează în articolul său, venit în sprijinul cadavrului deja în descompunere, cum, dacă ai un nume deja asimilat în cercurile snoabe ale lumii culturale, îți poți permite lejer să acuzi o droaie de oameni că nu își argumentează spusele fără ca, la rândul tău, să aduci măcar o adiere de argument. Culmea, toți scriitorii pe care cavalerul nostru pe cal alb, apărătorul cadavrului ciugulit de ciori, îi cataloghează drept “foarte, foarte frustrați” au adus argumente cu duiumul, cea mai mare parte din ele impecabile din punct de vedere logic (dar, firește, cavalerului cu studii exclusiv și restrictiv literare nu-i poți cere să aibă vreo afinitate cu logica, o disciplină exactă, la urma urmei). Dar cavalerului cu mantia nepătată îi este mai ușor să acuze scriitorii de frustrări, de neîmpliniri, de resentimente, decât să accepte că dragonul prăbușit în praf chiar trăgea vânturi. Nu, scriitorii nu-i acuză pe critici că sunt „parveniţi“, „ignoranţi“, „paraziţi“, „lipsiţi de bun-gust“, „previzibili“, „inadecvaţi“, „impotenţi interpretativ“ fiindcă sunt supărați pe ei, ci fiindcă acei critici literari la care s-au gândit scriitorii chiar sunt parveniţi, ignoranţi, paraziţi, lipsiţi de bun-gust, previzibili, inadecvaţi, impotenţi interpretativ. Firește, o persoană cu discernământ și cu mult timp liber n-ar avea altceva de făcut, în sprijinul afirmației mele de mai sus, decât să ia teancurile prăfuite de reviste culturale pe care nu le citește nimeni și să sublinieze exact, în textele criticilor, unde sunt aceștia ignoranți, lipsiți de bun gust, fără fler literar și așa mai departe. Operațiunea e copilăros de simplă.

“Argumentul” principal pe care-l invocă călărețul din Dilema Veche e atât de ridicol, încât l-am putea bănui chiar că ar avea intenția de a trola, dacă nu i-am vedea expresia furioasă de pe chip: el spune că dragonul mort, critica literară adică, nu poate fi acuzat că ar trage vânturi, fiindcă are mai multe capete și nu putem spune exact care din capetele ei este cel responsabil cu gazele. Sau, în exprimarea lui Chivu: “la cine se referă ei? […] pot fi aceştia terfeliţi la grămadă cu astfel de reproşuri!?” Dar firește că pot. Atâta timp cât un individ se proclamă de bunăvoie reprezentant al criticii literare, este inevitabil ca el să fie de acord să îi fie atribuite atât meritele, cât și scăderile breslei sale. Nu-l obligă nimeni să se declare ca aparținător de această breaslă și nu este deloc o întâmplare că oamenii care scriu cu adevărat bine despre cărți REFUZĂ, oripilați, să fie etichetați drept critici literari.

În plus, atunci când doar subliniezi un adevăr cunoscut de toată lumea, ușor verificabil, e superfluu și chiar de prost gust să mai dai și nume. Dacă eu spun că jurnaliștii români sunt agramați, ar fi o pierdere de timp să merg la chioșc și să vin acasă cu 200 de numere din tabloidul Libertatea, numai ca să nominalizez Săfticile și Rodicile care pun virgulă între subiect și predicat. Nu e treaba scriitorului, atunci când pune în cuvinte un adevăr incontestabil, să-l mai și demonstreze, nominalizându-i pe X și Y.

Am lăsat la urmă un aspect: aroganța goală, lipsită de orice posibil fundament. Cu sabia în mână, autoproclamatul cavaler te înștiințează că nu vei putea trece de el și, pentru că nu ești suficient de merituos, nu vei ajunge să-i vorbești dragonului. La fel cum nu observă ridicolul situației – de ce mama naibii ai vrea să te conversezi cu un animal mort? – , la fel de penibil devine cavalerul când te înștiințează că nu vei pătrunde pe ușa literaturii, cea pe care o apără conștiincios, dacă el nu e de acord. Cu o caraghioșenie de copil abia înțărcat, comentatorașul se ia în serios când îți spune: n-am scris despre tine, prin urmare nu exiști! „Băi, omuleț”, îți vine să-l trezești cu un duș rece, aproape întristat de naivitatea lui, „dar după ușa în fața căreia te-ai postat tu chiar nu mai e nimic…” Așa cum dragonul i-a murit de bătrânețe la picioare, în timp ce el agita fioros sabia prin aer, la fel i-au plecat și locuitorii încăperii de dincolo de ușă: cititori, scriitori, editori și tot restul. Au sărit pe geam (pe ușă nu i-ar fi lăsat să iasă, evident) și s-au mutat, cu cățel, cu purcel, în altă parte. Și literatura, odată cu ei.

5. Ceva despre resentimente

E înduioșător cum folosesc criticii, în apărarea proprie, argumentul “scriitorul are ceva cu mine, de aia mă atacă, e frustrat că l-am desființat”, când argumentul poate fi cu ușurință întors în sens invers, și să fie mult, mult mai veridic așa. Adevărul este că, în cele mai multe cazuri, criticul are ceva cu scriitorul, nu invers. Când scriitorul e foarte bun, autentic și original, criticului i se trezesc complexele de inferioritate – realizează că respectivul este exact ce și-ar fi dorit și el să ajungă, dacă ar fi avut curaj și talent. Prin urmare, îl atacă din frică. Când scriitorul este esența mediocrității, criticului i se aprinde rapid beculețul empatiei – se regăsește pe el în acel truditor al condeiului. „Lasă-l, săracu’, să zic de bine, că e băiat muncitor și merită… Nu ca aroganții ăștia, toată ziua cu talentul, muncă ioc!”

Indiferent că o recunosc sau nu, toți comentatorașii de carte și-au dorit, într-un moment al existenței lor, să devină scriitori. Dar le-a alunecat piciorul de pe scara trenului.

Astfel, de fiecare dată când citim o cronică literară, trebuie să avem aprins disclaimerul ăsta în minte: “Acest text este scris de un om care și-ar fi dorit cu toată ființa lui să devină scriitor. Nu i-a ieșit.”

6. “Noaptea asta vreau scandal” – bârfe, țigăneli, dandanale

Un critic cu funcții importante prin diferite asociații de scriitori ascunde sub cheie, în biroul său, cărțile înscrise de scriitorii “periculoși” la concursuri literare, care ar putea periclita poziția autorilor care au cotizat deja, deci au premiul în buzunar. Un altul are două tarife – unul pentru cronică pozitivă, altul pentru cronică negativă. Un membru important pe la USR cere jumătăți de porc și cafea ca bacșiș pentru admiterea în această miraculoasă instituție. Cu cât ești mai înaintat în vârstă, aparent trebuie să cotizezi mai mult, fiindcă mai ai puțin până la primirea pensiei și, automat, ești mai motivat să fii acolo.

O domnișoară critic literar cere, bătând cu pantofiorul în podea, ca la lansarea la care va vorbi dânsa, la un târg de carte, editorii care au publicat respectiva carte să nu fie prezenți, pentru că dumneaei nu-i poate suferi, deoarece sunt nerespectuoși față de critica literară, dând-o în gât atunci când e caraghioasă.

Un juriu de decernare îl ceartă pe juriul de nominalizare, fiindcă i-a pus în farfurie ciurucuri. Un critic cu prestanță declară nonșalant că nu va recenza în veci volumele primite de la o anumită editură, fiindcă un angajat al ei a fost văzut la bere alături de un dușman de moarte al criticului prestant. Un critic scrie un text pe coperta unei cărți, după care cere ca acesta să fie retras, atunci când află că volumul va apărea la o editură unde un autor i-a vărsat vin pe pantaloni. Un comentatoraș la vârsta a treia se ascunde speriat într-un veceu, la Gaudeamus, de teama unui scriitor despre care umblă vorba că ar merge des la sală. Un membru al unui juriu de la premiile USR abordează, după ani buni, scriitorii care și-au înscris cărțile în concurs și care – teoric – au trecut și prin mâna lui, întrebându-i când au de gând să-i dea si lui să citească ceva scris de ei. Un critic greșește numele autorului, al editurii, titlul cărții recenzate, personajele, acțiunea, numărul de pagini, dar se arată ultragiat în momentul în care nu primește o scrisoare de mulțumire din partea autorului căruia i-a făcut un imens favor; “eu l-am făcut scriitor!”, își spune cu năduf bietul critic nerăsplătit pentru efortul său inuman. Doi critici rivali, invitați de un autor naiv la propria-i lansare, au incins o păruială pe cinste, amintindu-și peripețiile erotice învolburate ale tinereții.

*

Asta este doar o mică parte din tot ce s-ar putea comenta pe tema dragonului mort. Mai sunt și altele, poate mult mai savuroase. Dacă n-ar fi fost atât de mort, dragonul poate ar fi trebuit să-și pună serios întrebarea de ce nimeni nu-l mai ia în seamă, de ce nu mai primește cărți pentru a le recenza, de ce nimeni nu-i cumpără volumele de critică, de ce publicul râde de recomandările lui și își vede de propriile gusturi și așa mai departe. Norocul lui, c-a murit și a scăpat de toate dilemele astea.

Articol aparut in revista TABU.

Share Button

5 thoughts on “Cum a murit în praf dragonul sau de ce nu-l poți lua în serios pe criticul literar român

  1. Să vă povestească moşu!
    Până-n dec.89 cumpăram săptămânal ROMÂNIA LITERARĂ şi LUCEAFĂRUL.Din când în când ASTRA,RAMURI,CONVORBIRI,TOMIS,SECOLUL XX etc.
    Intram în librării şi vedeam o carte despre care citisem.O cumpăram.
    Ce vreau să spun,este că aveai de unde să te informezi şi ce să cauţi.
    Ca mine sigur mai erau şi alţii şi gândeşte-te că prin meseria mea nu s-ar zice că am prea multă legătură cu literatura.N-am fost zugrav de case român ci ofiţer de armată român.
    Pe tine te-am descoperit accidental şi chiar te-am recomandat şi altora de vârsta mea;o vârstă aflată în pragul celei de a doua copilării,diferită de cea dintâi atât de fericită în plină dictatură comunistă.Ei…vreau să-ţi spun că din rândurile tale de mai sus am tras concluzia că aceşti critici ne reproşează faptul că suntem fericiţi fără aprobarea lor.
    Orice act de creaţie este în ultimă instanţă o înplinire care ca orice împlinire aduce şi un dram de fericire,chiar dacă uneori amară.
    O parte din vină o au şi scriitorii care se grăbesc să-ţi sporească prestigiul.

  2. E de ajuns sa-i vezi in poza fata de soarece frustrat si constipat a lui Dan Liviu Boeriu ca sa vezi cat adevar este in acest articol. Foarte buna idee sa-i ilustrezi caznele literare cu poza aia :)) Sincer? Un articol ca asta ar trebui sa fie scris in fiecare saptamana! A pus degetul pe atat de multe rani si punctele pe multe i-uri care ramasesera descoperite, din lipsa de curaj a lumii literare. Da, uneori femeile sunt mai curajoase, mai verticale si au o mai buna stiinta a argumentarii, ca sa nu mai zic de umorul care curge atat de fain. Bravo!

Lasă un răspuns