Cum a ars-o Anghelescu o lună ca scriitor de succes Recomandări

Cum a ars-o Anghelescu o lună ca scriitor de succes (fragment)

Am intrat în magazinașul care vindea orice produs la 13 lei, după cum era scris mare cu spray-ul pe vitrină. Eram îmbrăcat cu un tricou vechi, rupt și murdar, pe care speram să-l fac pierdut în cabina de probă a magazinului. Mare mi-a fost însă mirarea că nu orice produs era de fapt la 13 lei sau, mai bine zis, niciun produs nu era la 13 lei, ci la 30, 60 sau chiar 100 de lei. Am găsit cu greu un tricou care să-mi placă. Cel pe care îmi rămăseseră ochii era alb, cu un buldog mare și fioros pe el. Maro, buldogul. Mi-a plăcut și mesajul pe care-l transmitea – impozant, greu de trecut cu vederea. Fioros. Un buldog mare pe fundal alb, imaculat. Am luat tricoul și am dat să merg la cabina de probă, să-l încerc.

― N-avem cabine de probă!, a țipat o domnișoară cu părul roșu, foarte creț, prins cu o fundă mov în vârful capului.

― Cum nu aveți? Dar acolo ce este?, am întrebat eu, arătând la o perdea verde care părea să ascundă ceva.

― Nu-i treaba dumitale ce-i acolo! Acolo e depozitele și baia pentru angajați!, a zis domnișoara creață.

M-am uitat pierdut în jur, gândindu-mă cum aș putea face să probez totuși tricoul.

― Dacă ții dumneata morțiș să-l probezi, ia, du-te acolo, după raftul de lenjerie intimă de damă, acolo nu merge nimenea, mi-a spus simpatica domnișoară, cu amabilitate.

Zis și făcut, am dat să mă îndrept spre raftul cu dantelărie perversă, care îmi amintea de Adina și de gusturile ei frivole.

― Da’ nu știu ce cauți dumneata cu tricoul ăla, nu vezi că e de copii?, a mai întrebat domnișoara.

Am întors tricoul pe toate părțile. Nu eram de acord că ar fi exclusiv pentru copii. Ce copil ar purta un tricou cu un animal atât de fioros? Eu credeam că, din contră, tricoul fusese conceput special pentru persoane mature, trecute prin viață, care nu se mai sperie de niște colți iviți dintr-un bot parțial desfăcut.

M-am băgat după raftul cu articole diavolești și am probat tricoul. Mi-era bun. Ce-i drept, puțin cam strâmt, mai ales pe piept și la mâneci, dar mergea. Mândru, m-am întors la domnișoara creață, să-i arăt că nu avusese dreptate, buldogul nu era nici pe departe exclusiv pentru copii. Până să ajung la casă, am profitat de ocazie că nu se uita nimeni și am strecurat tricoul meu jerpelit sub o stivă de rochii de plajă.

Domnișoara m-a pus să-l plătesc. I-am întins 13 lei.

― 90 de lei face, a zis ea.

M-am uitat dezamăgit la tricou. Scump, scump ca dracu’. Acum, însă, ce naiba era să fac?! Dacă nu luam tricoul, ar fi trebuit să mă întorc la raftul cu rochii de plajă și să scotocesc pe dedesubt după tricoul meu murdar. Cum i-aș fi putut explica duduii toată situația? Ce căuta tricoul meu acolo? Doamne ferește, și-ar fi putut face impresia că aș fi vreun pervers…

― Așa scump, un tricou pentru copii!, i-am spus fetei, să nu creadă că sunt genul pe care-l prostești în față.

[…]

Sabina Fleică-Marin s-a prăbușit pe jos, chiar la picioarele mele, cu membrele subțiri răspândite în toate cele patru puncte cardinale.

― A… a murit?!, l-am întrebat, puțin speriat, pe stimatul critic.

― S-o ia mama dracu’, de unde să știu eu dacă a murit sau nu, că e prima dată când îi dau cu o carte în cap, a zis marele Horațiu.

A recuperat de jos catalogul de mobilă, a suflat peste el și l-a pus la loc, pe birou.

― Niculinoooo!, a strigat el.

Pe ușa care s-a deschis greu, fiind parțial blocată de corpul leșinat al Sabinei Fleică-Marin, a intrat un cap cu batic.

― Tu cine rahat ești?, a întrebat Horațiu.

― Sunt Anica, sora lu’ Niculina, șefu’. O înlocuiesc la program, că îi dusă la o îngropăciune. Decât azi.

― Bine, să fii sănătoasă! Vezi că a leșinat cucoana asta, ia-o d-aci, du-o în altă parte, că aici e birou de oameni serioși, nu pot să stau cu toate târâturile prăvălite pe podea. Vine careva în vizită, mi se distruge reputația, a spus criticul.

― Păi… Și unde s-o pui, șefu’?, a întrebat femeia care o înlocuia pe Niculina.

― Pune-o în curte, dă-o dracu’!, a zis Horațiu și a scuipat.

M-am ferit la timp, căci saliva lui luase o traiectorie periculoasă, spre bermudele mele.

― Așa. Foarte bine. Ce vânt te aduce pe aici?, m-a întrebat domnul critic, și tocmai când m-am întors parțial cu spatele ca să scot volumul lui Georgescu din buzunarul de la spate al bermudelor, criticul-poet Horațiu a izbucnit în râs.

― Haoleuuu, ha, ha, hauuuu… Ce faci, bă, umbli cu chiloți de damă agățați de pantaloni, haha, ha, hauuuu, aoleu, ce mă doare stomacu’, aaah…. Morții mă-tii, mă făcuși să râd.

M-am uitat nedumerit la stimatul critic. Eu, cu chiloți de damă?! Da, e drept, purtasem rochii până la vârsta de 11 ani, dar numai dintr-un capriciu al maică-mii…

Imediat am înțeles însă la ce se referise marele critic. De o gaică a bermudelor mele stăteau agățate mai multe perechi de chiloți de damă, cu dantelă și inimioare. Cinci perechi, fiecare de o altă culoare – roșii, albi, roz, mov și bleu. Clar, se agățaseră în magazinul nenorocitei ăleia care-mi vânduse tricou la suprapreț. Ca să vezi, ce accident… și numai pentru că nesimțita nu avea o banală cabină de probă, să pot încerca și eu hainele pe care dau banii! Am vrut să scot chiloții, să-i desfac de gaica în care se prinseseră, dar marele Horațiu, în genialitatea sa, a protestat:

― Părerea mea e să-i lași așa. Oricum, te-ai plimbat prin oraș cu ei prinși la cur, nu mai contează. Poate faci o nouă modă, pricepi? Lasă-i acolo, e frumoși, sexy, așa, a spus el.

I-am mulțumit marelui critic și am profitat de moment ca să îi întind volumul amicului meu cel mai bun.

― Din partea scriitorului Georgescu, am spus.

Horațiu l-a luat în mână și a părut să-l cântărească, așa cum plimbi dintr-o mână în alta cireșele la piață.

― A pus și atenția în el?, m-a întrebat Horațiu, făcându-mi cu ochiul.

― Desigur, firește, a muncit mult la el, a depus toată atenția de care a fost în stare, e viața lui acolo, i-am răspuns.

― Las-o pe aia, mă piș pe aia. Atenția, a-ten-ția, pricepi?, m-a întrebat el.

― D-da, desigur, desigur. Veți găsi înăuntru tot ce este nevoie.

― Bine, bă. Așa sper și io. Vezi că a mai crescut puțin prețu’ la ia, că mi-am zis, ce pula mea, io scriu pă 50 de lei, mă?! Păi ce-s io, agarici? 50 de lei să ia leșinata asta, aragazu’ cu patru ochi, ia și cu parvenitu’ de bărba-su! Io mi-am crescut atenția la 200 de lei. Viață grea, pricepi.

― Evident, foarte grea, am comentat eu.

― Las-o aici și cară-te, hai. Vezi să nu-ți cadă chiloții de damă p-aci, mă faci dracu’ de râs, mă bagi în belele. Ai adus și tu maculatură?

― Poftim?, l-am întrebat.

― Ce scrii tu, bă. Mi-ai adus?

― Ah, am răspuns, nu… fiindcă eu sunt doar în curs de publicare. Vă voi aduce imediat cum voi avea cartea sau cărțile.

― Bine, bă. Da’ să debutezi repede, că o să-mi crească la toamnă atenția la 300. Ca să știi…

― Am înțeles, să trăiți, am spus și am pornit iar spre ușă.

Simțeam nevoia să mai fac un gest, să-l pup pe obraz sau să-i strâng mâna, dar n-am îndrăznit. Nu ne puteam trage de șireturi chiar de la prima întâlnire.

În curte, Sabina Fleică-Marin stătea prăvălită într-o rână pe dalele de piatră. Își revenea din leșin. Mi-a făcut un semn, ca și cum mi-ar fi cerut apă, dar eu n-aveam nici cea mai mică intenție s-o ajut. Am ridicat din umeri, în semn că nu-i aduc apă, și m-am îndreptat spre poarta instituției. Își venise însă în fire, nenorocita, și m-am trezit că se ia după mine, ba, culmea nesimțirii, mă apucă de chiloții de damă prinși în gaica bermudelor și începe să tragă de ei.

― Măgarule, înjosești femeia, o reduci la un simbol pornografic! Umbli cu acești tanga scârboși la tine, la vedere, ca să vadă lumea ce fantezii murdare aveți voi, bărbații, cu reprezentantele sexului frumos și inteligent! Vreți să ne umiliți, să ne țineți la cratiță sau în pat, cu picioarele-n sus!, a urlat ea.

Am început și eu să trag de setul de chiloți colorați. Asta mai lipsea, să mi-i deterioreze, să nu-i mai pot returna la magazin! Deși vânzătoarea fusese o tupeistă nesimțită, care nici măcar o cabină amărâtă de probă nu-și pusese, eu eram om de cuvânt. Doar nu era să păstrez un obiect vestimentar care nu-mi aparținea! Am tras cu toată forța și am câștigat înfruntarea cu ochelarista. I-a scăpat elasticul din mână și, din încleștarea noastră, a fost proiectată direct în niște mărăcini roz, care crescuseră pe lângă gard.

Am luat-o la picior repede, fără să aștept să se mai replieze vaca. Eram mândru, îmi dusesem la bun sfârșit sarcina, făcusem un gest frumos pentru amicul meu, scriitorul Georgescu. Și, mai ales, cunoscusem un monstru sacru în viață, stimatul critic Horațiu Antoniu, căruia îi și ținusem partea în confruntarea cu ochelarista plină de coșuri. Fusese o dimineață tare frumoasă.

*

Toată vara, îl poți adopta pe Anghelescu de aici, la prețul special de 9,90 lei:

Cum a ars-o Anghelescu o lună ca scriitor de succes

Share Button