Ani cu alcool și sex Ce facem cu România? Cum a ars-o Anghelescu o lună ca scriitor de succes Despre cărți nymphette_dark99 Păpuşile Pervertirea Rezervaţia unicornilor Rockstar Sange satanic Ultima vrăjitoare din Transilvania Vicky, nu Victoria

„Cînd intri în pielea personajelor ei ai impresia că nu există reguli, limite”

„Cristina Nemerovschi are personaje rebele care înjură, fumează, beau, se droghează și experimentează sexual și ideatic în zone destul de întunecate. Sunt mizantropi sau, în cel mai bun caz, dezamăgiți de România și de oamenii ei, pe care îi judecă și privesc cu aerul de superioritate al unui grup perfect conștient de inteligența membrilor săi și, deci, un pic elitist. Cine ar spune aceste lucruri, ar avea dreptate, dar s-ar bălăci doar la suprafața cărților Cristinei.

Sânge satanic. Prima ediție, cea cu coperta neagră. Așa am cunoscut-o pe Cristina, în librăria Sadoveanu, și de atunci am îndrăgit-o, în rochiile mele în culori deschise, cu biblioteca pestriță, cu un trai liniștit și un suflet mereu neliniștit, cu un rock mult mai soft decît al ei, cu o dragoste pentru România, o acceptare a oamenilor și un idealism senin care n-au nimic de-a face cu personajele despre care tot citesc de jumătate de deceniu. Așa diferite ne-am și cunoscut, cînd eu am scris un articol despre limbajul vulgar în literatură și ipocrizia publicului oripilat de el. Însă eu și Cristina avem mult mai multe în comun la nivel esențial decît aș fi crezut inițial, lucru pe care l-am descoperit treptat, cu fiecare carte ai ei și, mai tîrziu, a mea și cu fiecare strop de conversație. Pentru mine, Sânge satanic a fost nu doar o portiță către literatura contemporană română, ci și una către editura care avea să îmi devină casă literară.

Următoarele două cărți din trilogie, Ani cu alcool și sex și Rezervația unicornilor, mi-au plăcut chiar mai mult și m-au lămurit că volumele nu au fost niciodată despre un narcisist mizantrop și neînfricat, ci despre temerile și luptele lui cu o societate axată pe uniformizare, despre oamenii lui, prin prisma sa și transformați prin el, despre ultimele pete de culoare, unde pînă și rozul atît de detestat de M. capătă sens cumva. Trilogia Cristinei nu a fost niciodată despre cea mai mișto ființă de pe pămînt, ci despre drumul către cea mai frumoasă (fragment din cronica trilogiei).

Pervertirea. Prima ediție, cea cu fata și elefantul de pluș pe un drum pustiu. Mult timp a fost preferata mea dintre ale Cristinei. Este un roman excelent despre crize de identitate și crize artistice și cum acestea sunt de fapt una și aceeași. Mi-a amintit într-atît de tare de Șotronul lui Cortázar (de altfel, una dintre cărțile preferate ale Cristinei) încît cronica romanului este construită pe această paralelă. Din carte a rămas adînc impregnată în mine ideea că poveștile tale te vor consuma, te vor scuipa din universul acesta și vor rămîne singure peste oasele tale, vor fi atît salvarea ta în viață, cît și pierzania, atît salvarea ta în viață, cît și salvarea în eternitate.

Nu ai cum să ai ceva interesant de povestit și, în același timp, să mai fii pe aici ca să apuci să povestești. Ori tu, ori povestea. Nu puteți supraviețui împreună. (Pervertirea, Cristina Nemerovschi, Herg Benet, 2011)

Păpușile. Încă la prima ediție. Cu două tipe îndrăgostite pe copertă și între coperte. Este cel mai romantic și sensibil roman al Cristinei și singurul care a reușit să detroneze Pervertirea, pentru că vorbește pe limba mea despre obsesiile mele. Romanul Păpușile reprezintă o definiție continuă a iubirii, precum și o întărire a sensului ei în viețile noastre: iubirea e atunci când afli odată pentru totdeauna cine ești. Este despre iubire în moarte, după moarte, în ciuda morții ce va să fie. Întrebarea care revine cel mai des este dacă a mai avut un rost iubirea, dacă tot a câștigat moartea. Păpușile este despre eternitatea… CONTINUAREA AICI: http://egophobia.ro/?p=11114

Share Button