Blog

Ce mă inspiră

Mi se întâmplă foarte des să fiu întrebată ce mă inspiră. Ce mă face să intru mai uşor în atmosfera scrisului, ce mă ţine acolo şi ce dă coerenţă înşiruirilor de pe foaie. Ce le dă profunzime, ce le ridică, uneori, deasupra banalului. Şi, mai ales, ce îmi motivează acea atracţie nebună faţă de foaia albă, cum reuşesc să mă las stăpânită de ea de fiecare dată şi să duc cu bine la capăt o carte. De fiecare dată, reflectez îndelung la întrebarea asta, pentru că răspunsul nu este nici simplu, nici unul anume. Nu am lucruri propriu-zise care să mă inspire. Nu mă inspiră un obiect, nu am un porte bonheur pe birou; nu am nici măcar un loc preferat în care să scriu. Nu am un moment particular al zilei în care să mă simt mai comod în relaţia mea cu cartea pe cale să prindă contur. Nu mă inspiră în particular marea, sau muntele, sau o pajişte înverzită. Nu mă inspiră anumite trăsături întâlnite pe faţa unui om. Însă, în acelaşi timp, mă inspiră ceva din toate astea la un loc, plus multe altele.

Cred că răspunsul cel mai corect ar fi că mă inspiră sentimentele şi schimbarea de orice fel pe care o intuiesc în jurul meu. Acele lucruri care-şi schimbă culorile, care fac parte dintr-o anumită evoluţie, doar de ele ştiută. Mă inspiră traiectoriile, mersul, deplasarea. Mă inspiră poveştile, din clipa în care nu sunt nimic altceva decât o idee vagă, până în momentul finalului, în care sunt complete, împlinite, şi pleacă să se cuibărească într-o minte pregătită să le îmbrăţişeze şi poate chiar să trăiască pentru ele. Mă inspiră anotimpurile, şi în special acele momente în care ele se îmbină, pentru că este vorba tot despre o schimbare, o transformare. Mă inspiră locurile pe care le-am vizitat în perioade diferite din viaţa mea. Mă inspiră muzica, dar nu ea în sine, ci tot ceea ce simţim noi când o ascultăm; unele dintre cele mai frumoase momente mi se par cele în care înţelegi, ascultând acelaşi fragment muzical, cât de diferit eşti faţă de ultima dată când l-ai ascultat. Mă inspiră nu cărţile în sine, ci tot acel haos de idei care ţi se naşte în timp ce înţelegi şi simţi o carte. Şi, fireşte, mă inspiră oamenii şi tot ce au ei neexplicit, neclar, difuz, vag, neînţeles, neacceptat, necunoscut, nemaiîntâlnit, complicat, divers, ciudat, ascuns, nebunesc, ruşinos, intens.

Mă inspiră tot ce am fost. Mă inspiră tot ce simt faţă de ceea ce am fost. Mă inspiră ceea ce intuiesc că voi fi mâine, sau peste un an, sau peste zece, şi toate acele posibilităţi minunate, libertatea de a-ţi imagina scenarii oricât de contradictorii cu putinţă. Mă inspiră teama de a pierde sentimente din trecut, care se concretizează în final într-o disperare de a recupera tot, şi apoi, inevitabil, în scris. Mă inspiră fiinţele care-mi seamănă şi fiinţele care-mi sunt cum nu se poate mai diferite. Mă inspiră enorm libertatea, şi întotdeauna o asociez cu mintea umană, pentru că mi se pare că doar acolo se poate manifesta în toată splendoarea ei, fără niciun fel de restricţii.

„Până la urmă, lucrurile nu sunt nimic în sine. Tot ce contează sunt amintirile lucrurilor din imaginaţia noastră, felul în care le deformăm şi ne raportăm la ele, umbra lor devenind mai importantă decât corpul propriu-zis, pentru că ea devine unică atunci când îi punem mult din fiinţa noastră. Astea sunt nostalgiile, asta e şi arta.” (Pervertirea)

Articol apărut în Revista de suspans.

cristinanemerovschi5albnegru

Share Button

Lasă un răspuns