Blog Despre cărți Recomandări

Cărțile mele – reviste literare, critici literari, scriitori

Deja nu mai e pentru nimeni un secret că oamenilor care nu citesc cărți le place la nebunie să vorbească despre mine. Fără să se fi apropiat vreodată la mai puțin de 2.000 de metri de o carte scrisă de mine – ca nu cumva diavolul să iasă din ea și să scoată limba, zeflemitor –, ei sunt convinși că Nemerovschi bea sânge de virgină și de asta nu îmbătrânește, că este vampir, că e finanțată de masoni, că a distrus câteva sute de generații de adolescenți de când tot scrie ea și că are un castel la Vama Veche.

Niciodată n-am simțit nevoia să fac altceva decât să râd la auzul acelor zvonuri, și asta fac și în continuare. TOTUȘI, e teribil de trist să vezi oameni cu creier cum cad pradă unor astfel de minciuni și încep să le ia de bune. Presupun că repetiția e de vină: dacă un prost îți repetă de o sută de ori pe zi că Soarele se rotește în jurul Pământului, ajungi să pui la îndoială ceea ce știai și ești tentat s-o iei prin bălării.

Un astfel de zvon retardat, lansat de un trist specimen târâtor pe la porțile lumii literare, în căutarea unei spărturi în gard, specimen pe nume Marius Chivu, despre care am povestit pe larg aici: http://cristinanemerovschi.ro/neadevarurile-si-erorile-de-judecata-ale-lui-marius-chivu, zice despre romanele mele că nu au deloc recenzii în revistele literare. Și că ceea ce scriu eu are succes de public, dar mai puțin de critică. Sigur, nu pot fi ipocrită – să ți se spună că ai succes de public în dauna celui de critică este un compliment, dat fiind că în România mai avem o slabă zvâcnire a criticii literare. Totuși, adevărul este că romanele mele au avut succes pe ambele planuri; că, atâta timp cât revistele literare au mai mișcat, în perioada 2010-2013, ele au scris cu autentic entuziasm și despre cărțile mele.

Totuși, de ce a lansat acel specimen trist gogomănia care a ajuns să fie crezută și de minți pe care le credeam ceva mai stabile? În primul rând, din răzbunare, pentru că s-a simțit extrem de vizat de un articol cu multe adevăruri neplăcute: http://cristinanemerovschi.ro/cum-a-murit-in-praf-dragonul-sau-de-ce-nu-l-poti-lua-in-serios-pe-criticul-literar-roman. Apoi, din prostie: dacă i s-ar face lui Marius Chivu un test de IQ pentru a fi admis la Zoo, n-ar prinde nici măcar cușca pentru rozătoare afectate de demență senilă. Nu în ultimul rând, din invidie – de ce alții să aibă cititori, și succes, și așa mai departe, când nici măcar nu se gudură pe lângă critici, în buna tradiție mioritică, ba dimpotrivă.

Sigur, aici nu e cazul să acord respectivului frustrat mai multă atenție decât merită, și din care a primit suficientă pentru viața asta, ci să încerc să restabilesc niște fapte reale, pentru oamenii care sunt interesați de așa ceva. Să prezint realitatea; iar realitatea este că despre cărțile mele s-a scris foarte mult, peste tot. Da, și în revistele literare. Și în alea ale Uniunii Scriitorilor. Le-am mai enumerat și în alte părți: Revista Timpul , Revista Ateneu, Bucovina Literară, Revista Tribuna, Revista Luceafărul, Vatra veche, Revista Mozaicul, Revista Sisif, Corpul T, Revista Vatra, Caietele Oradiei, Revista Familia, Revista Zona nouă, Revista Actualitatea literară, Revista Cafeneaua Literară. Da, au scris și critici literari.

Sigur, au scris și scriitori, iar asta mi s-a părut minunat.

Au scris mult, enorm, și cititorii care și-au cumpărat cărțile din librării. Și da, spre durerea ălora care nu primesc nici cuști la Zoo, eu prețuiesc la fel de mult impresiile primite de la cititori, pe cât le apreciez și pe cele primite de la oamenii care se ocupă doar cu analiza literară. Mai mult, nu poți avea decât respect pentru un cititor care scrie din proprie inițiativă despre cărți care l-au marcat, fără să ia un salariu pentru asta, cum e cazul criticului.

Din felul cum a fost îmbrățișat un zvon fals se vede că România este țara în care fiecare își vede interesul și își bagă fără să stea pe gânduri picioarele în principii. Oamenii nu mai pot pricepe lupta pentru a apăra niște principii; astfel, în momentul în care eu am vorbit despre lucruri extrem de urâte care se petrec în lumea literară, câțiva proști au înțeles că am un război personal cu criticii – departe de așa ceva, în realitate. Tocmai că, deși scrisul meu a fost întâmpinat cu entuziasm și de această parte, nu am simțit că ar fi un motiv pentru a închide ochii în fața unor mizerii pe care le-am văzut întâmplându-se altora. Însă (explic acum pentru ăia cu IQ-ul lui Chivu) o luare de poziție onestă nu este sub nicio formă un război personal. Este ceva ce-ți dictează conștiința. Și ar fi minunat ca toți să mai aruncăm din când în când un ochi și la ce se petrece în jurul nostru, să nu primeze doar confortul personal.

În fine, ca să se vadă odată pentru totdeauna cum stă treaba (dar, nu neg, și pentru că haterii merită să-ți faci reclamă pe spinarea lor 😛 ), am adunat mai jos doar câteva astfel de fragmente de recenzii la cărțile mele, din reviste literare cum ar fi Revista Timpul, Cafeneaua literară, Bucovina Literară, Ziarul de duminică, Revista Argeș, Mozaicul, Sisif, EgoPHobia, Tiuk!, Revista Familia, Revista Negru pe Alb, Revista Zona Literară, Revista Luceafărul, Revista Luceafărul de Dimineață, Revista Tribuna, Vatra Veche, Revista Cariere, Revista Ateneu, Revista de Povestiri, Corpul T, Alt Iași, Revista Vatra, Revista Top Brands, Revista Arte și Meserii, Societate și Cultură, Hyperliteratura, Semne Bune, Bookmag, Agenția de carte. Filme-cărți, Alecart. Mai există o grămadă de cronici pe care nu le-am citit, doar mi-a fost semnalată existența lor. Pentru că n-o să fiu niciodată genul ăla de autor care aleargă pe la chioșcuri și cumpără toate revistele posibile ca să vadă ce s-a mai scris despre el. Gigi Anghelescu, cum ar veni 🙂 . Astea sunt cele peste care am dat întâmplător, sau despre care mi-au povestit cititorii. De fapt, toate recenziile mai vechi ale cărților mele (atât de pe bloguri, cât și din reviste literare), se pot citi aici: http://cristinanemerovschi.ro/articole/recenzii. Bat spre o mie, așa că aveți cu ce vă umple timpul! 🙂 Enjoy!

11109155_963854406987841_7720149991737911171_o

“Navigând, cu o abilitate ce denotă un talent absolut remarcabil, între realism sau hiperrealism şi coşmaresc, între halucinaţie şi magma tenebroasă a peisajelor interioare din mintea unui personaj beat sau drogat, Cristina Nemerovschi săvârşeşte veritabile tururi de forţă în schimbarea registrelor stilistice. Absurdul în care trăieşte personajul principal, cel prin ochii căruia avem în esenţă, viziunea asupra lumii din jur, este unul aproape palpabil. De la Kafka la Camus şi de la Dostoievski la Bulgakov, cu sensibile tuşe din Boris Vian, este încorporat un întreg univers literar în acest roman.

Romanul Cristinei Nemerovschi este unul curajos şi plin de forţă, detronând imagini prestabilite, tradiţionalist-obtuze şi contribuind la ruinarea unor clişee ipocrite despre literatură. Este cartea unor rebeli fără cauză ai timpului de azi, sau despre asemenea rebeli, o premieră în literatura noastră, ce ar putea chiar să devină o carte-cult, aşa cum au fost sau poate că mai sunt Trainspotting, de Irvine Welsh, de care am amintit deja, ori Fight Club, de Chuck Palahniuk. În orice caz, de numele Cristinei Nemerovschi sunt convins că vom mai auzi.”

(Radu Voinescu, Cafeneaua literară)

*

“Autoarea controversatului roman Sânge satanic, apărut în 2010, scrie cu lejeritatea cu care respiră. Și nu scrie deloc frivolități, cum am văzut că a mai fost acuzată, ci, dimpotrivă, scrie lucruri cu miez, folosește un stil propriu, natural, iar subiectele ei nu sunt niciodată din cele comode. Impactul literaturii Cristinei Nemerovschi probabil că va fi înțeles cu adevărat doar peste niște ani, când patimile îngustei noastre lumi culturale se vor fi mutat spre alte teme și vom putea analiza fără părtinire realizările trecutului apropiat.

Ani cu alcool și sex este al doilea volum al trilogiei Sânge satanic, trilogie încheiată între timp cu romanul Rezervația unicornilor (2013). Romanul mi s-a părut mai bine condus structural decât cel anterior, naratorul își păstrează vocea și tonul caustic, atributele care l-au scos din paginile cărții sunt marcate și aici cu accentele trebuincioase, iar, peste toate, critica socială – marea miză a trilogiei, aș spune – capătă noi dimensiuni aici, niciodată explicită, însă, declarativă, emfatică, întrucât autoarea e prea abilă pentru așa ceva, ci mereu reliefată prin context și situație, prin personaj și atitudine.”

(Mircea Pricăjan, revista Familia)

*

„Trilogia Cristinei Nemerovschi are ingredientele necesare pentru a se impune într-un anumit sector al conversaţiei naţionale după tiparul de aderenţă anti-socială al unui Irvine Welsh sau Chuck Palahniuk.
Post-grunge, visceralitate nihilistă, post-existenţialism, demitizări anti-sistem, anti-consumerism, beţii crunte, furie lucidă, ani de nebunie dark prin cluburi şi taverne rock, mizantropie, droguri, moarte, cimitire, depresie, sado-masochism, izolare, crimă şi multe, multe altele – totul filtrat diegetic la persoana I în trilogie prin experienţele cataclismice ale unui personaj masculin numit M., o veritabilă bombă umblătoare în relaţie cu tot ceea ce reprezintă ipocrizie motivaţională şi convenţie de viaţă “conservatoare” în societatea românească contemporană. Nu în mod esenţial, dar pot fi depistate anumite ecouri tematice în ilustrarea ideii radicale de om şi a ideii radicale de viaţă care pun trilogia Cristinei Nemerovschi într-un raport de ofensivă socială cu dialectica trăiristă a romanului devenirii, practicat intens la noi în perioada interbelică: cum ar fi motivul flaneur-ului, a celui care concepe vagabondajul şi scandalul existenţial drept cea mai intensă formă de foc interior şi cea mai onestă metodă de investigare sentimentală a relaţiilor interumane. Într-o altă ordine de idei, prin M., Cristina Nemerovschi încearcă să ne ofere o demonstraţie riguroasă şi aglomerată cu nisipuri mişcătoare despre un anumit buton de salvare care ar exista în mijlocul lucurilor. Veţi vedea în ce mod, citind în special ultimul roman din trilogie, “Rezervaţia unicornilor”. Cumva, se simte, însă fără vreo proiecţie ideologică, şi o adiere ideatică din zona teoriei sociale a situaţioniştilor lui Guy Debord în opiniile lui M. Trebuie menţionat că ideile lui Guy Debord despre situaţionism, majoritatea teoretizate tranşant din perspectiva gândirii critice a anti-consumerismului în celebra sa lucrare “Societatea spectacolului”, au avut o influenţă covârşitoare asupra studenţilor ieşiţi pe străzile Parisului în mai ’68. În privinţa interacţiunilor dintre oameni, situaţioniştii spuneau că trebuie să ne gândim la “momentul imediat” ca la momentul cu cel mai mare potenţial de schimbare şi că obţinerea unei libertăţi autentice nu poate veni decât pe fondul afecării relaţiilor de putere dintre indivizi prin crearea unor situaţii în propria viaţă de dezaxare a normelor sociale. În acest spirit, situaţioniştii vorbeau despre practicarea “derivei” în raporturile sociale dintre indivizi. Asta veţi găsi, însă într-o conotare instinctuală şi nu printr-un set de convingeri “sociologice”, şi în cazul lui M., pe care Cristina Nemerovschi nu pare a-l fi conceput doar în piele de personaj literar, ci pare a-i fi extins funcţionalitatea şi spre o utilitate programatică interactivă cu cititorul, în sensul că M. îndeplineşte şi o funcţie de reprezentativitate, vine şi ca un soi de “emisar” neo-romantic al nevoii sănătoase de revoltă anti-generaţionistă a unei categorii de vârstă – adolescenţii consumatori de cultură rock, aceştia formând de altfel şi masa critică a cititorilor ei. În ceea ce priveşte scriitura trilogiei, găsim următoarele forţe stilistice cu bătaie epică lungă extrem de bine exploatate în construcţia narativă şi-n cuplajul total al trilogiei: densitate, febrilitate, acuitate. Fără să mă lungesc inutil – o trilogie foarte bună, care îşi atinge toate mizele, în contul Cristinei Nemerovschi.”

(Liviu G. Stan, Bucovina Literară)

*

„Cristina Nemerovschi își asumă nu doar una dintre primele trilogii de „paranormal romance” din literatura noastră, cît și ocuparea unei poziții centrale în proza feminină românească de după 2010. Altfel spus, nicio dimensiune de interes ideologic nu scapă neatinsă de romanele Cristinei Nemerovschi, ea trece de la registrul existențial la cel de divertisment cu o lejeritate care nu provine doar din însușirea meșteșugului (alte autoare care îi urmează în sub-gen, „urmează” în sens cronologic, au învățat meșteșugul tot prin saltul calitativ dat de cantitate și de feed-back-ul critic), ci printr-o matrice intelectuală care, după aproape opt ani de la debut, mă îndreptățește să o trec în rîndul „fantassinilor” din literele noastre.

(„Fantassinul” este scriitorul care își fortifică ficțiunea – centrală operei sale – fie prin poezie, fie prin studii teoretice sau alte non-ficțiuni, literare sau jurnalistice. De asemenea, acest tip de scriitor trebuie să aibă propria percepție și expresie a fantasticului. Pînă acum, am scris despre fantassini ca Lucian-Vasile Szabo și Cosmin Perța.)

[…]

Accesul la simplitatea wittgensteiniană nu este pentru oricine, este atît de ușor să te pierzi în truisme, alte bucle logice, beție de cuvinte, dar – dacă citiți dizertația – Cristina Nemerovschi demonstrează că nu se pierde  –  și aici este a doua constantă a scrisului ei – și că își poate conduce lectorul către ce este de demonstrat. Puține sunt romanele fantastice, naturaliste și satirice din literatura noastră recentă care să aibă o structură mai compactă, o desfășurare care nu cade în previzibil, dar care, la sfîrșitul lecturii, să pară, să fie posibile numai așa cum au fost scrise, decît cele semnate de Cristina Nemerovschi.

Într-un fel, fantassina Nemerovschi extinde prin romanele ei granița lui „despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă”. Iar acest fapt este de natură eminamente fantastică.”

(Cătălin Badea-Gheracostea, Observator Cultural)

*

„Ce sens mai poate avea dragostea, când știi că este neputincioasă în fața unui fenomen inevitabil, definitiv și imprevizibil precum moartea? În contextul acestei extincții omniprezente și irevocabile și a timpului lor finit, de ce se mai încăpățânează oamenii să iubească? Acestea sunt întrebări cu care se confruntă Dora, o adolescentă de optsprezece ani aflată în pragul examenului de bacalaureat, în momentul în care o întâlnește pe nonconformista Luna, aflată sub semnul unei profeții ciudate, care ar putea sau nu să aibă vreo credibilitate. […] Dora va găsi în atitudinea candid-dezinhibată a Lunei o ființă care să o completeze și o iubire capabilă de a-i resemnifica existența […]”

(Alexandru Ionașcu, Revista Mozaicul, numărul 11/205)

*

“Poate că cea mai subtilă şi mai captivantă parte a romanului este formată din consideraţiile sociale, filosofice şi estetice, dovadă a maturităţii unui scriitor care poate evolua şi pe portativ abstract.

Surprinzător este filonul trăirist, primordial manifestat prin dezavuarea milei pentru umanitate, un sentiment care “murdăreşte” şi retează voinţa de putere. Este mult nietzscheanism în aceste pagini, împins până la un cinism salvadordalinian. Dacă romanciera noastră va persista în astfel de analize ale mentalităţilor, va ajunge un psiholog mai televizat decât însăşi Aurora. Liiceanu.”

(Felix Nicolau, Ziarul de duminică)

*

„Metafora unicornilor este foarte expresivă – înfuriat pe lumea șablonată în care este forțat să existe, M. inventează constant nume prin care să-i desemneze pe Ceilalți, oamenii care merită, care gândesc și simt, oamenii autentici: “Probabil că asta însemna să fii unicorn. Să trăiești până când simțeai că îți va exploda creierul, iar corpul tău se va înnegri și se va chirci ca o hârtie arsă deasupra focului. Să nu lași nimic pentru viitor, să consumi totul azi, aici, acum, să termini, iar a doua zi să te trezești în fața unui gol pe care să-l umpli iarăși cu tine, cu minunățiile minții tale care nu avea capăt, nu avea limite.”
Limbajul, în această parte finală a trilogiei, este tot abrupt, pe alocuri violent, cu multe expresii pe care cei timizi se jenează să le rostească în public. Cuvintele respective sunt însă un simbol al forței, al revoltei. Nu cred că aceste cărți ar fi putut scrise altfel. Sau, poate că ar fi putut, dar nu ar fi cucerit atâția cititori, pentru că nu ar fi fost la fel de sincere.
Nu e greu de înțeles de ce M. a devenit un model pentru adolescenții care au citit trilogia Cristinei Nemerovschi. Spre deosebire de mulți alții din generația sa, el știe cum ar arăta lumea, “dacă ar fi să reînceapă.” Știe tot ce ar trebui să existe într-o lume perfectă, în care să poți respira. Iar asta nu-i deloc puțin lucru.”

(Alexandru Petria, revista Tribuna, numărul 261)

23747_514031995303420_1995072660_n

*

“Unul dintre starurile de necontestat ale momentului, în lumea literară, este Cristina Nemerovschi. Stilul ei de scris face parte din noul val sau noua literatură, și a adus o boare (sau să-i spun tsunami) de noutate care pe unii i-a năucit, i-a scandalizat de-a dreptul, în timp ce pe alții i-a făcut să exclame: în sfârșit! În sfârșit, o literatură care ține cont de realitățile acestui moment.”

(Revista Negru pe Alb, nr. 11-2013)

*

“Cristina Nemerovschi scrie în acvaforte despre plictiseală, depresie, lene şi dezgust, despre alcool, droguri, viaţă la limită. Cu scriitura ei dură şi sensibilă, sarcastică şi tandră totodată, servind o anti-estetică personală, Cristina Nemerovschi se dovedeşte rebela literaturii române de azi.”

(Radu Voinescu, revista Argeș)

*

“Cristina Nemerovschi a crescut de la o carte la alta; cel mai recent roman, Pervertirea (Herg Benet) este o simfonie întunecatã despre amãgirile singurãtãtii. Natura diabolicã devine un fel de-a fi atunci când finalitãtile sau normalitatea sunt bruscate neasteptat. Asa cum e chiar destinul. Sau moartea.”

(Marius Miheț, revista Familia)

*

“Mărturisesc că am început să citesc cu emoţii manuscrisul celui de-al doilea roman al Cristinei Nemerovschi. Îmi plăcuse foarte mult Sînge satanic, despre care am vorbit cu entuziasm nereţinut la lansarea de la Iaşi, aşa că îmi era teamă ca al doilea roman să nu mă dezamăgească. Mă gîndeam că poate autoarea, sedusă de succesul primului roman, va fi fost tentată să-i reia reţeta. Mă mai gîndeam că, după un roman atît de reuşit, e foarte greu oricărui autor să menţină ştacheta. Din fericire, după primele treizeci de pagini temerile mele s-au făcut praf şi pulbere.

Deşi explorează tot mediul tinerilor „furioşi” de astăzi, povestea e cu totul altfel – avem şi o tramă cumva poliţistă, ba chiar şi o călătorie prin tunelul timpului în urmă cu vreo jumătate de secol, pentru a reveni pînă la mişcările de protest din ianuarie curent! – şi cu totul altfel construită. Deşi arta compoziţiei rămîne una barocă, arborele marii poveşti şi micilor poveşti ce-i cresc pe ramuri, este cumva mai stilizat, ramurile sînt mai puţine şi fructele mai rare. Ansamblul devine însă mai limpede fără a pierde din complexitatea întîmplărilor.

Pînă la urmă, deşi comparaţia e aproape imposibil de făcut, s-ar putea ca Pervertirea să bată Sînge satanic. Dar la limită!”

(Liviu Antonesei, revista Timpul)

*

“Din punctul meu de vedere, Pervertirea este cartea care vorbeşte cel mai coerent despre etapele schimbării la faţă a României ultimilor doua decenii, cu atât mai mult cu cât prin pervertire înţelegem: corupţie, seducţie, eliberare a fantasiei, dezinhibare, ademenire etc. Cred cu toatăconvingerea că romanul Cristinei Nemerovschi vorbeşte la fel de clar şi despre ademenirile, seducţiile şi măştile literaturii române a ultimelor decenii.”

(Paul Gorban, revista Zona Literară)

552326_489658084407478_90929723_n

*

““Sânge satanic” este un bildungsroman autohton şi underground, calea pe care calcă M. fiind una către adâncuri, în noapte, în subteranul fiinţei. Sub carcasa lui se află un fin observator al lumii în care trăim, un deconspirator violent al falsităţii umane, o bombă cu ceas. Nemerovschi vorbeşte din rândul lor, al marginalilor, al metaliştilor, şi o face pe limba lor. Puţini din afară vor înţelege nevoia de revoltă, de limbaj dur, de imagistică satanistă. Puţini ştiu câţi oameni inteligenţi se află printre metalişti. Puţini vor dori să şi afle asta. La fel de puţini poate ca şi cei care vor putea să accepte asta. Şi asta e o noutate în literatura noastră: lumea metaliştilor nu a fost niciodată până acum în mijlocul unei opere de ficţiune, una care se poate înţelege şi în care se poate intra şi fără instrumentele aferente acestei lumi (cartea este accesibilă şi fără să fi auzit de Mayhem, Marduk şi Dark Funeral, nu e nevoie să fi încercat ketamină şi nici nu e musai să fi ajuns pe la Măneciu şi să fi oripilat popi pe acolo).”

(A.    R. Deleanu, revista Tiuk!)

*

“Revelaţia acestui an a fost pentru mine Cristina Nemerovschi, autoarea romanului Sânge satanic, apărut in noiembrie, la Editura Herg Benet. Este un roman despre un rocker, un tânăr stavroghinian, care bravează, suferă şi iubeşte în plină eră a stupidocraţiei. Excelent scris, fără clişee şi timpi morţi, cu emoţie şi inteligenţă, Sânge satanic este un roman-cult şi o scriere proaspătă, care, în ciuda abundenţei de licenţiozităţi care îi evocă pe douămiişti, e complet lipsit de violenţa, ostentaţia şi aroganţa acestora.”

(Doina Ruști, revista Luceafărul)

*

„Romanul e bine scris, limbajul e viu şi necenzurat, atmosfera bahică şi anti-socială e credibilă şi i se potriveşte perfect personajului. O carte care se citeşte uşor şi cu interes, care acoperă o plajă mare şi liberă, cum nu prea mai e cea de la Vama Veche, unde ajung – firesc – personajele cărţii, restul acţiunii avînd loc la Bucureşti, adică aici şi acum. M. urăşte oamenii, dar mai ales societatea în care trăieşte, de aceea se întîlneşte mereu cu proaste, ba ziariste-redactor-şef analfabete, ba studente la Litere în ultimul an (şi hal) de facultate, care la întrebarea despre „scriitorul preferat” îţi răspund cu întrebarea „din ce curs?”. Lectură plăcută.

(Mihail Vakulovski, revista Tiuk!)

*

“Cristina Nemerovschi este scriitoarea-fenomen a ultimilor ani. Extraordinar de prolifică şi cu o forţă a expresiei literare care nu poate lăsa indiferent niciun cititor, ea lansează acum cartea care va zdruncina preconcepţii şi va crea dependenţă.

Este povestea de dragoste adolescentină care i-a făcut pe mulţi să-şi reaşeze semnificaţiile iubirii, să plece din casa prejudecăţilor, casă pe care o moşteniseră şi căreia-i adăugaseră, în ani, etaj peste etaj, ba chiar îi făcuseră şi grădină cu leagăn.”

(Ana Barton, Revista Cariere)

*

„Avem de-a face cu un roman care te dă cu capul de toți pereții, îți violează corpul, mintea, limbajul, obișnuințele, cu un soi de brutalitate arogantă ce te face să crezi că e ceva ce nu poate fi cuprins de orice “păduchiuț”, ci doar de “Nemuritori” (cei care provoacă mereu viața și se ridică deasupra muritorilor de rând).

Astfel, vom avea (cel puțin) două chei de lectură: din perspectiva Nemuritorilor, avem de-a face cu o criză de creație depășită prin crimă (titlul semnificând atunci pervertirea celor câteva personaje care se contaminează) și din perspectiva păduchiuților, cu o criză existențială puternică, însoțită de criza de creație, ce răstoarnă normalul, firescul, cunoscutul, banalul (titlul fiind astfel pervertirea realității/aparențelor/limbajului/moralității). Creația rămâne un epicentru, indiferent de cheia de lectură”

(Adriana Bărbat, Revista Corpul T)

*

*

“Şi Cristina Nemerovschi îşi trage forţa dintr-un Mordor dinamitat, care i-a ghidat pe eroii noştri din underworld: şi ea poate ajunge, într-o zi, la excelenţa aproape carteziană (ca să fii terorist îţi trebuie metodă!) a unei bombe de lumină.

Ideea absenţei conştiinţei de sine, a “cadavrului viu”, de care te izbeşti pe stradă, a lipsei absolute de direcţie, care-l adânceşte pe mizantrop în ura sa şi-i dă consistenţă, este prezentă în roman. Ideea aceasta nu trebuie minimalizată: dacă moartea (sau durerea sau nebunia) nu ne ţine oglinda şi nu ne trezeşte, riscăm să ne trăim viaţa într-un incubator pre-matricial. Sânge satanic oscilează între solipsism şi acţiune şi ambele orientări ale romanului au punctele lor forte. Silence solitude oblivion şi Lonely Day sunt favoritele mele.

Dacă vreţi un roman antisocial, cu faze hardcore filosofice dar şi cu umor negru dadaist, cu scene de sex şi de măcel, dacă vreţi primul roman metal din România, confesiunile unui “satanist” bisexual şi misogin, aţi ajuns în locul potrivit! Welcome back … The Gate will close now.”

(Ștefan Bolea)

*

„Albert Camus spunea că singura modalitate de a te descurca într-o lume plină de constrângeri este să devii atât de liber încât propria ta existenţă să reprezinte un act de rebeliune. M. este omul care a făcut asta. M., esenţa romanului, întregit de personalităţile prietenilor săi, ajunge să-şi guverneze propria lume. O lume plină de haos, artă şi iubire – practic, universul romanului.

E o carte excepţională şi abia aştept continuarea.”

(Revista de Povestiri)

*

„Cristina Nemerovschi este un scriitor cu har, dar – și mai mult – cu vocație.

Nu ai ghici, în spatele micii făpturi, cât suflet are. Și pune în lucruri.

Scriitura sa are, deja, personalitate. Iar acest lucru se întâmplă, deja, de la o vârstă fragedă (a devenirii sale stilistice).

Păpușile este o carte provocare și provocatoare: o va iubi Dora pe Luna? Și, după toate aceste provocări, ne întoarcem la o frază/întrebare din PROLOG: La ce mai e bună iubirea, dacă ea nu poate salva pe nimeni de la moarte?””

(Mihail Gălățanu, revista Top Brands)

*

„Lumea noastră interioară, ideile noastre, formele de răzvrătire împotriva nedreptăților pot fi puse în slujba schimbării universului nostru personal într-unul mai bun, mai liber, mai deschis. Asta nu înseamnă că vom fi explozivi în fiecare clipă. Putem fi doar în cele care contează, în cele care mișcă lucrurile și inimile. Și asta reprezintă cărțile Cristinei Nemerovschi pentru mine: clipe care contează.”

(Ana Mănescu, Egophobia)

*

“O poveste despre iubire şi moarte şi mai ales o iubire între două femei. Eroinele sunt două tinere, una abia ieşită din adolescenţă, Dora şi Luna. Eroinele par o continuare a eroinelor poveştii pentru copii cu Dora Minodora şi Luna Betiluna. Numai că acum povestea se cam complică, cei din jur le acceptă cu greu relaţia, intervin şi secrete întunecate care o fac pe Dora să o iubească pe Luna împotriva tuturor.”

(Stelian Țurlea, Ziarul de Duminică)

*

““Sânge satanic” e o lecție și, în același timp, un manual. Cartea Cristinei Nemerovschi strigă spre noi, din fiecare pagină a sa, să ne trezim. Până nu e prea târziu. Să privim falsitatea lumii în care ne complacem și să facem naibii ceva pentru a o schimba.

Atenție, însă: aici nu e nici pe departe vorba despre o rebeliune ieftină. Autoarea stăpânește perfect subiectul despre care scrie. Romanul devine, pe alocuri, filosofic: un existențialism pur, dar interpretat într-o manieră personală de Cristina Nemerovschi. Care te face să îți pui o mulțime de întrebări.”

(Alexandru Petria, revista Vatra)

*

“Adevaratul “Trainspottin’” aici e de cautat. Realizez ca sunt teribil de ramolit si habar n-am despre lumea – umoral-mizantropica – a metalistilor. Daca Dostoievski s-ar fi intalnit cu Irvine Welsh ar fi putut pune de-o coproductie, iar un tanar Tarantino s-ar fi apucat s-o demoleze prin ecranizare! Cam asta vad eu in aceasta carte care ma cam lasa buimac pe mine, analfabetul in materie de ketamina…

Salut misoginismul suprasexual, supramuzical, al tinerilor dintr-o noua serie literara …si ma pregatesc de pensie, retragandu-ma in bucatareala mea! “Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie sa se taca” (Ludwig W.)”

(Dan-Silviu Boerescu)

*

“Totuși, dincolo de caracterul umoristic, de ironie, sarcasm, pe alocuri cinism, personajul Gigi Anghelescu, un antierou, lasã sã se întrevadã și o umbrã, cel puțin, de tragism. El este omul simplu, nu foarte înzestrat, mediocru, lucrãtor la bancã, nemulțumit de viața sa, dar care are curajul sã creadã cã se va împlini prin ceva ce, din afarã, pare cã îți asigurã măcar o fãrâmã de celebritate, de importanțã, poate de nemurire – literatura. […]

De aceea, povestea lui Anghelescu nu este numai o demistificare a lumii literare, un pamflet la adresa criticilor, scriitorilor, editorilor, ea este și povestea omului simplu, a unui cititor neinstruit, inocent, a cãrui dramã nu vine din cunoaștere, ci din necunoaștere. Iar acest lucru nu face ca trãirea sa sã fie mai puțin autenticã, cu atât mai mult cu cât morala este aceeași, nerenunțarea: „Eu, Anghelescu, nu mã las înfrânt la prima piedicã mai serioasã ce-mi apare în drum. Dacã stai sã te gândești, destinul unui scriitor de succes se poate împlini oricum. Tot ce are de fãcut este sã scrie, sã nu se dea bãtut. Nu conteazã cã i-a dispãrut mãsuța, cã e mort, cã e viu și așa mai departe. Acestea sunt pure detalii. Mizilicuri.””

(Cristina Gelep, revista Mozaicul)

12466123_1092958310744116_4503413902420871828_o

*

„Pentru că este francă şi sinceră şi nu evită să spună asta. Pentru că la Gaudeamus se prezintă Cristina şi pentru că este de fapto ființă foarte caldă care şi-a decantat o perioadă bună din viață. Şi pentru că sper că acum totul se pupă şi are sens. Şi pentru că sper că veți citi Sânge Satanic. Şi pentru că sunt sigur că veți mai auzi de Cristina Nemerovschi.”

(Cosmin Dodoc, Revista Arte și Meserii)

*

„Vicky reprezintă tot ceea ce reprimăm ca adulți, fiindcă știm că nu e bine, că nu e moral, că nu e de bun gust, că e periculos sau ilogic sau (pentru prestatorii de cruci) păcat și blasfemie. Ea – ea fiind cartea – este acel ac înfipt în brațul adormitului, săracului hipnotizat de politicieni și popi și profesori și școli și taxe și tot ceea ce știm a fi românesc; ”nymphette” nu țipă, nu dialoghează mult, dar tot ceea ce face și gândește (iar Cristina nu este calică în acest sens) este zgomotos, exploziv prin excelență. Trăind alături de ea cele câteva ore încărcate de bizar, neprevăzut și întunecată aventură, am avut senzația că așa ar fi trebuit să fie scris ”De veghe în lanul de secară”… dacă ar fi publicat azi. Mi-am amintit de interzisa și totuși fascinanta dragoste incestuoasă între personajele lui Irving din ”Hotelul New Hampshire”, acea absurdă poveste încărcată de umorul cel mai negru… și m-am simțit împlinit. Da, m-am bătut singur pe umăr și m-am felicitat pentru abilitatea de a trece peste superficialul brutal și obscen, și în același timp, am felicitat-o pe autoare pentru această uimitoare realizare, de a da naștere unui personaj atât de viu, atât de in your face, atât de necesar.

”nymphette” este o carte ce ar trebui citită de toți.”

(Șerban Andrei Mazilu, revista Egophobia)

*

““Mizantropie, droguri, moarte chefuri salbatice, ura, cimitire, alcool, boala, metal, sex cu parintii, depresie, umor negru, sado-masochism, izolare, crima…” si multe altele asemanatoare apar in acest roman de debut, primul roman romanesc cu metalisti.

Eroul principal, M., absolvent de filozofie, la fel ca si autoarea (n. 1980), se descrie astfel: “Ascult black metal, sunt ateu, lumea ma crede satanist, sunt bisexual, mizantrop, uneori doar misogin, scriu o carte, beau in fiecare zi (numai bere, n.m.) si ma droghez in fiecare saptamana.”

Un roman bine scris, care se poate citi, daca nu va deranjeaza violenta cuprinsa in el.”

(Ștefan Agopian)

*

“Un roman despre dragoste şi moarte scris sincer, convingător şi cu mult talent, în stilul Cristinei Nemerovschi, direct, meditativ, dar în care scriitoarea îşi păstrează şi umorul, şi ironia din romanele dinainte (amintim că asta e deja a opta carte a tinerei prozatoare!).”

(Mihail Vakulovski, revista Tiuk!)

*

“Romanul Cristinei Nemerovschi, a opta sa carte (în patru ani), caută şi găseşte o soluţie. Până la urmă, iubirea e bună la ceva, mai ales pentru că ştie să se reinventeze. Iar Dora, cea care iubeşte şi pierde, e suficient de deşteaptă ca să extragă din istorie ceva ce o poate ajuta să meargă mai departe.

„…eu şi Luna am petrecut o noapte albă pe canapeaua din sufragerie, goale, sub o cuvertură roşu aprins, catifelată. Mi-a spus că mirosul de brad îi aducea atât de mult aminte că toţi oamenii pleacă sau mor, că oricum nu rămâne nimic prea multă vreme aşa cum îl ştim noi. Că tot ce putem face mai bun este să reţinem ceea ce simţim, să ne scrijelim în amintire momente din astea, să ţinem cu dinţii de ele, fiindcă fără ele nu prea suntem nimic. Oamenii nu au vreun sens dacă dai la o parte chestiile pe care le simt – fără ele, sunt doar apă, păr, oase şi carne pe cale să se strice.”

„Păpuşile” este un roman care te întristează, pentru că îţi spune cum e viaţa de fapt. Cu partea ei de amar, dar şi cu revelaţiile şi extazele ei. Şi bine că am brad artificial. Şi bine că Luna şi Dora sunt doar nişte personaje. Şi ce descoperire, Cristina Nemerovschi, chiar un scriitor!”

(Constantin Piștea, revista Egophobia)

12193386_1062484360458178_2292959446231308020_n

*

„În povestea cu care a debutat Cristina Nemerovschi, M. este arhetipul mentorului și al liderului deopotrivă. Este cel pe care toți îl folosesc ca exemplu, în jurul căruia se strâng, dar este și cel care le trasează drumul fiecăruia în parte. M. este felinarul atârnat seara pe prispă, iar restul personajelor recurente sunt fluturii de noapte, brăzdați de dungi și cercuri negre, ce se reped spre lumina lui, fiindcă e mai aproape decât luna. În procesul acesta își prăjesc adesea aripile, însă durerea nu-i împiedică să caute iar și iar atingerea lui. A. și B., R. și D., Cofrag și Elena, Elavaca, Machi și toți cei care i-au urmărit povestea preț de trei volume l-au iubit într-un fel sau altul și i-au simțit arsura. Zborul spre cer e prea departe pentru ei, pentru noi. Iar M. reprezintă idealul, pentru că este singurul care nu se teme de niciuna dintre morțile care ne găsesc de-a lungul vieții și la sfârșitul ei.

Moartea vine din noi, nu din afară, e umbra noastră, e alterego-ul pe care îl purtăm în cârcă și cu care ne conversăm atunci când ne simțim singuri.

Nu se teme pentru că descoperă într-un final ceea ce știuse probabil dintotdeauna, că libertatea, iubirea și moartea sunt singurele lucruri pe care (ni) le datorăm.”

(Ana Mănescu, Societate și cultură)

*

“Până la urmă, toţi ar trebui să avem sânge satanic, dacă asta e antidotul la uluitoarea, nesfârşita prostie omenească. Romanul Cristinei e un obuz gata să explodeze în capul tuturor celor cu gusturi proaste şi al ignoranţilor. Un roman atât de viu, de actual, în care disperarea în faţa umanităţii ratate se exprimă printr-un umor mortal. Inteligenţă, viteză, vocabular verde, autentic. Citind, îţi aduci aminte că mare parte dintre cei care şi-au dat viaţa la Revoluţie au fost rockeri. Critică nemiloasă şi zurlie, cartea mai este şi un imn închinat naivităţilor şi entuziasmelor adolescentine. Niciodată clişeistică, exprimarea este spectaculoasă. Asemenea unui skijet, aş zice, dacă nu aş urî tot ce ţine de tehnică.

Sânge satanic este un manual de igienă a creierului în timpuri când capetele majorităţii bolborosesc de toxine şi slănină. Toţi ne regăsim între pagini – de la manelişti, până la babele din troleu, sau îndrăgostiţii cinici sub clar de lună.”

(Felix Nicolau, Agenția de carte)

*

„“nymphette_dark99” e şi un roman de dragoste, e şi un roman social, e şi o carte cu tentă de thriller poliţist. Are un caracter puternic cinematografic. Te ţine lipit de scaun până la final. E o carte uşor de citit, plăcută, incitantă, dar în niciun caz facilă. Te lasă cu un sentiment sumbru, dar şi cu unele întrebări. Şi, cum zice autoarea – dacă eşti mai slab de înger, te vei gândi bine de tot dacă “te ţine” să fii părinte, după ce faci cunoştinţă cu această Vicky, zisă şi nymphette. Nu de alta, ea arată bine într-o carte sau într-un film, dar cred că puţini părinţi ar dormi liniştiţi noaptea, cu lumina stinsă, ştiind că această Lolită întunecată şi sofisticată e în camera de alături…”

(Alexandru Petria, revista Vatra Veche)

*

„Cristina Nemerovschi a intrat în forţă în literatura română odată cu debutul ei vulcanic: Sânge satanic, Herg Benet, 2010, 2011. A vândut camioane de cărţi, a supărat critici, a salvat adolescenţi, a adunat mii de cititori în jurul ei, pe grupuri de Facebook, pe forumuri, a primit scrisori de felicitare şi ameninţări cu moartea. Ce-şi poate dori un scriitor mai mult decât atât? Şi totuşi, autoarea nu s-a oprit aici. A făcut ce trebuie să facă un scriitor autentic: să continue să scrie. La scurt timp după apariţia reeditării romanului Sânge satanic, a apărut cel de-al doilea roman al autoarei: Pervertirea, Herg Benet, 2012 (ba mai mult, la data la care scriu această recenzie avem pe piaţă a treia carte a Cristinei Nemerovschi, Ani cu alcool şi sex).

Cristina Nemerovschi confirmă prin Pervertirea că valoarea scriiturii sale nu a fost o sublimare artistică de moment şi că este capabilă de a-şi susţine proza densă şi furioasă cu noi scenarii.

La fel de subteran curg curentele literare, jocul cu formele și intențiile literare ale Cristinei Nemerovschi. Avem un roman de un realism crunt, actual, prins în evenimentele unei Românii recente (cu paginile despre episoadele din iarna trecută, din Piața Revoluției), avem un thriller întunecat cu accente splatterpunk (în descrierea trecutului Calei), avem un mystery noir (dispariția Amaliei și investigațiile ulterioare), avem un roman pornografic (scenele din Grotă) și un roman fantastic (aparițiile lui Moș Bărbuță fiind, pentru mine, cele mai frumoase din carte). Autoarea construiește un roman amplu, multidimensional, depășind acea furie nihilistă a protagoniștilor romanului de debut, atacând tema artistului în România de astăzi.”

(A.    R. Deleanu, revista Familia, numerele XI-XII)

*

“M-a distrat cartea asta, despre care înţeleg că iese din tiparul cu care şi-a obişnuit Cristina Nemerovschi cititorii. Însă, fiind primul său roman pe care-l citesc, sunt convins că şi celelalte sunt la fel de bine scrise, cu un limbaj la fel de natural şi dezinhibat, poate nu la fel de haioase, însă cu aceeaşi amprentă de scriitor cu vocaţie (nu de succes, ca Anghelescu). Dacă nu mă credeţi, încercaţi.

N-am înţeles de ce i-a(u) zis „roman pamflet”. Pur şi simplu, e un roman. Scris foarte bine, realist, ironic, amuzant, contemporan, românesc.”

(Constantin Piștea)

*

“N-am citit recent o carte mai bună decât asta sau una care să descrie mai bine, mai fin și mai în detaliu societatea asta actuală dominată de degrabă-pupători-de-moaște și degrabă-donatori-la-biserici. Ca o primă impresie ai putea să spui că romanul ei este unul cu circuit închis, că se referă la scriitori, e cu și despre lupte interioare și exterioare pentru a da naștere vreunei opere sau capodopere, despre chinul de a publica și despre alte cazne livrești. Dar chiar nu, e vorba de mai mult: despre cum suntem noi, românii.

Citiți Cum a ars-o Anghelescu o lună ca scriitor de succes! În cel mai rău caz vă va lăsa cu impresia că își bate cineva joc de voi și de lucrurile în care credeți mai mult, dar n-o să știți exact de ce. În cel mai bun caz, vă veți număra printre cei care se amuză citind cu gândul la indivizii aflați în prima categorie.”

(Anca Zaharia, Hyperliteratura)

*

“Cristina Nemerovschi a demonstrat încă o dată că are fani, nu aşa cum au scriitorii, ci cum au vedetele de cinema sau cântăreţii de rock, fani adevăraţi, în toate oraşele, care aşteaptă să o întâlnească. Primeşte daruri de la ei, îi trimit mesaje, scrisorele, desene, se fotografiaza cu cartile ei… Cristina Nemerovschi este o „revelație” a literaturii din ultimii ani.

(Nicoleta Dabija)

*

„Trei lumi inventează Cristina Nemerovschi, ca pretext pentru una singură. Dar fiecare separată şi amară, în ciuda interacţiunii continue, în ciuda complicaţiilor, în ciuda relaţiilor dintre ei. Singurătatea, ca prilej de autoanaliză, pare o alegere bună, sfâşietoare pentru contextul general, presărat cu sacrificii (de sine şi nu numai), cu sordid (dar nu gratuit), cu sado-maso (şi să nu ne oprim aici), cu punerea artei deasupra individului (până la urmă, aşa ar trebui să fie).

Fiecare dintre cei trei vorbeşte despre el însuşi şi despre cei din jurul lui, dar prăpastia se cască din ce în ce mai înfricoşătoare în confortul ei ciudat, şi nimeni nu mai cunoaşte pe nimeni până la urmă. Singurătăţile ascund demoni, demonii sexului, ai creaţiei, ai obsesiei. Singurătăţile nu se vindecă deloc între ele. Există şi un loc conspirativ, numit Cala, unde singurătăţile acestea se reunesc, boante, ca într-un fel de „my happy place”, doar că pe invers.

Pudicii sau falşii pudici ar trebui să fie primii care să pună mâna pe cartea Cristinei Nemerovschi. Pentru că paginile ei vorbesc despre o imoralitate profundă a lumii în care ne desfăşurăm existenţa, dar care, până la urmă, aşa greoi, cu droguri, sex şi artă bolnavă, înseamnă tot viaţă. Şi moartea din lumea aceasta dureroasă şi deformată înseamnă tot viaţa. Şi dragostea falsă, şi paradisul cărnii, şi secretele ce se aşteaptă dezvăluite, cu rânjetele lor morbide cu tot, înseamnă tot viaţă. O viaţă la care pudicii sau falşii pudici uneori tânjesc, în siguranţa jalnică a bucătăriei lor.

Desigur, totul e exagerat în lumea această pervertită. Inclusiv tonul direct şi expansiv, inclusiv limbajul, totuşi mai ponderat faţă de Sânge satanic, prima cartea a tinerei scriitoare. Totul e lipsit de inhibiţie, dar firul poveştii nu trenează aiurea şi nu se încurcă în logici ilogice. Nimic nu pare inutil plasat aici, nici măcar personajele secundare, atinse şi ele de diverse maladii ale stricăciunii şi ale chinului zilnic. Iar umorul, dozat în eprubete mici de ironie şi neaşteptat, este exact firul argintiu în oala neagră.”

(Oana Dușmănescu, Bookmag)

*

“Din roman nu lipsesc umorul foarte negru, reveriile și introspecțiile, situațiile tensionate, satira socială, filosofia, nihilismul sau scenele condimentate de sex. În paginile “Pervertirii” descoperim un București altfel: întunecat, distopic, nostalgic și haotic. Romanul este și prima prezență în literatură a manifestațiilor anti-guvern din ianuarie-februarie 2012, evenimente ce se întind pe câteva pagini, povestite de pictorul Corbu, un personaj atroce și original pe care cititorul și-l va scoate doar cu multă caznă din minte.

Trei povești incitante, trei voci se îmbină coerent într-un thriller actual. Încercați “Pervertirea”, de Cristina Nemerovschi!”

(Alexandru Petria, revista Timpul)

*

Sânge satanic este un roman de dragoste, înainte de a fi un proiect de distrugere a societăţii noastre. O dragoste, care trece prin ură, pentru exploda ca spiritul lui Nietzsche la Torino.”

(Ștefan Bolea, revista EgopHobia)

*

“Este Rezervația Unicornilor o ficțiune, așa cum specifică antetul defensiv de la începutul cărții, sau o reculegere și interpretare a unor fapte reale? S-ar putea să fie și una și alta, poate chiar un decalc minat cu măiestrie de pe net, din literotica sau camerele de abur ale unor fani care fac un reenactment al drojdiei mediatice ce crește în jurul starurilor de muzică punk sau black rock.

Rezervația Unicornilor te face să simți urgența de a fi în mijlocul lucrurilor, de a fi unul dintre unicornii care respiră aerul de utopică libertate și frăție pe care îl găsești în mediile celor care nu mai au ce pierde.”

(Adrian Ioniță)

*

“Imaginația autoarei curge în valuri, în valuri de umor negru și motivații atee asupra vieții. Pentru alții ar fi greu să simtă și să scrie atât de dark. Ei însă îi e la îndemână. Naturalețea este marea calitate a acestui roman inedit și colorat în negru, îmbrăcat în cuvintele vulgare de care ne rușinăm în literatură, dar pe care le folosim liniștiți în intimitate. În cartea aceasta nu încape nici urmă de ipocrizie. Este o carte puternică? Da, fără îndoială. Este o carte pentru toată lumea? Nu, cu siguranță. Trebuie citită cu detașare, cu încercări de a nu oferi, din inițiativa cititorului, culorii închise toate puterile sale.”

(Oana Dușmănescu, Bookmag)

*

“Cristina Nemerovschi e de comparat cu extraordinarul romancier Radu Aldulescu. Bine, aleargă pe paliere tematice diferite, dar e o forţă comparabilă a spunerii, a construcţiei cu limfă, sânge, aer, urină şi ce mai vreţi a propriului univers.”

(Alexandru Petria)

Clipboard01yyy

*

“M. este deja construit, M. este experimentat, este un ready-made. M. ne întinde o capcană. Are metodă şi abia aşteaptă să arunce în aer bomba de lumină. M. este omul-proiecţie. Proiecţia unor idei emergente, simbioza între proiecţia asupra realităţii haotice şi autoproiecţie. Mizantropul, singuraticul M. Egofobul M. Ce poate fi mai greu decât să experimentezi conştientizând căderea în propriul trup? Încercarea de a-ţi aminti cine ai fost înainte de cădere.”

(Luiza Mitu, revista Sisif)

*

“Dacă m-ar întreba cineva ce autor mi-aș dori să fiu, aș răspunde cu siguranță Cristina Nemerovschi. Ea este printre puținii autori de care nu mă voi plictisi niciodată și ale căror cărți le voi aștepta mereu cu mare nerăbdare. Romanele ei mă fac întotdeauna să mă simt mai bine și să vreau să trăiesc cât mai autentic posibil.

La fel ca și celelalte cărți ale Cristinei, ”Rockstar” este de o complexitate aparte și spune foarte multe lucruri despre societate, familie, prietenie și acceptarea lucrurilor pe care nu le putem schimba. Cartea aceasta nu are bariere și te face să vrei să ieși din casă și să trăiești cât mai mult posibil. De neratat!”

(Bianca M. Călin, Serial Readers)

*

“Cristina are așteptări de la oameni pentru că vede că ceea ce e în noi ne-ar putea face atât de fericiți, dacă nu ne-ar fi prea teamă. Dar ea nu a renunțat. Nu a plecat. Nu s-a sinucis. Nu și-a luat un job într-o corporație. Cristina a scris. Mult. Colosal. Sfâșietor. Când intri în pielea personajelor ei ai impresia că nu există reguli, limite, că e dreptul tău să alegi binele (sau răul), pentru că vrei, nu pentru că trebuie. Iar când ieși (și aici zace de fapt genialul efect) nu te apuci de droguri tari, orgii, infracțiuni, cum se tem mulți, ci ai curajul să faci un pas în plus pentru tine. Unul mic. Unul suficient. Ziua 1, momentul 1.”

(Ana Mănescu, Societate și Cultură)

Clipboard02

*

“Lectura celor peste 350 de pagini ale volumului „Sânge satanic” te obligă să îţi scurcircuitezi doza de mentalitate îngropată în deşeurile unui imaginar învechit, tributar uzanţelor sociale şi deficienţelor culturale. Primul roman al Cristinei Nemerovschi e o provocare, nu în ultimul rând, şi pentru clasicii literaturii române.”

(Igor Ursenco)

 

*

“Vreau să mărturisesc că am citit noua carte a Cristinei Nemerovschi pe nerăsuflate. E pur şi simplu imposibil de lăsat din mână. Şi principalul motiv este unul pe care îl întâlnesc pentru  prima oară în cărţile ei: unitatea perfectă a intrigii, a suspansului, coerenţa creşterii în intensitate şi a imensului twist final. Cel puţin din punct de vedere al construcţiei, romanul e impecabil. Şi te ţine strâns, nu te lasă să-ţi fugă mintea de colo până colo. Sper sincer ca acest roman al lui Nemerovschi să pice pe mâinile unui regizor de film serios, pentru că nymphette_dark99 are, ca şi blocul de marmură în care Michelangelo l-a intuit pe David, potenţialul unui road movie de excepţie.”

(Lorena Lupu)

*

“Să nu uităm că autoarea este absolventă de Filosofie. Mai apoi, răsfoindu-i romanele, descoperim un florilegiu de citate din textele hiturilor rock sau din cărţi reprezentative pentru contra-cultură. Erudiţia în domeniu este copleşitoare. Nu în ultimul rând, cunoaşterea în cele mai mici pliuri a mentalităţii şi ambientului rock-adolescenţilor contemporani conferă autenticitate scriiturii.

Cred că Nymphette_dark99 este cel mai sălbatic, cel mai colţos dintre cele patru romane de până acum. Cu el, scriitoarea a atins apogeul demitizărilor pe care le avea în plan, aşa încât acum se gândeşte să schimbe registrul artistic. Tare mi-e să nu împărtăşească soarta lui Arthur Conan Doyle care, atunci când a decis să-l omoare pe super-detectivul Sherlock Holmes în apele unei cascade, a primit ameninţări cu moartea de la cititorii ce purtau banderole negre la braţ, în semn de doliu pentru eroul lor preferat şi care fixau plăcuţe comemorative la fatala cascadă…”

(Felix Nicolau, „Fluturele curcan. Specii ameninţătoare”, Herg Benet, 2013)

*

“Asistăm la o inversare a stadiilor existențiale kierkegaardiene, la o abandonare a eticului și a religiosului pentru estetic. În lipsa unor opinii întemeiate, “le alegem pe alea care se potrivesc personalității noastre, care ne atrag. Totul se reduce la o chestie estetică.” Caracteristice pentru acest stadiu existențial sunt trăirea în imediatul clipei și al simțurilor, o viață de aventurier rătăcitor, în care fugi de tot și de toate, fără puncte de reper, demonicul (spiritual și senzual), melancolia și neliniștea provocată de tragicul existenței, trăirea în imaginație. Pe toate le putem recunoaște cu ușurință la M, personajul principal al romanului Sânge satanic, romanticul nocturn, luciferic (“cea mai mișto ființă care a existat vreodată pe pământ”). Satanismul său este prometeic, metaforic, corespunde părții teribiliste din noi – individualistă, rebelă, anarhistă – părții ce se redescoperă întru animalic, în instinctualul netrucat de umanitate, inocent. O existență ce își asumă până la ultimele consecințe moartea lui Dumnezeu, o existență lipsită de substanță, rea (potrivit neo-platonismului creștin răul este lipsit de substanță); Tot ce avem și Nimic în același timp.

Iubirea este resimțită ca un fel de aneantizare (“Simt că în fiecare zi care trece îmi explodează bucăți din corp, se evaporă și dispar pentru totdeauna.”), încurcă totul, reprezintă obstacolul ultim din calea libertății totale, te atașează (de propria ființă și de ființa ta reflectată într-un celălalt) de ceva contingent, de ceva ce nu îți poate fi de-ajuns, ceva ireal. Un roman al violenței (“i-aș electrocuta, le-aș tăia gâtul cu un ciob, i-aș împinge sub roțile mașinilor, Fuck the world”), a cărei origine se află într-un sentiment de sine anesteziat (“pentru că vroiam să simt”), după principiul mă tai, simt, deci exist. Un roman în care sunt înregistrate întâmplări și senzații “sparte în cioburi”, clipe moarte din care a mai rămas doar scheletul, al nostalgiei originilor, a existenței larvare, lipsită de determinații, în care nu eram decât “un morman de carne și sânge așteptând să primească sens și viață.” Un roman solipsist (așa cum îi stă bine oricărui roman scris la persoana întâi), într-un univers ficțional ale cărui trăsături se modifică în funcție de trăirile personajului principal, într-o lume “afectată” de ce crede, de ce simte M („Am o iubită R., și un iubit B. Mă văd pe mine reflectat în ei, așa cum și ei supraviețuiesc într-un fel datorită mie, prin mine”).”

(Marius Iulian Stancu, revista Egophobia)

zonaliterara

*

“Aş spune că romanul, nonficţiunea şi poezia s-au descurcat bine, eseul – onorabil iar proza scurtă, critica şi istoria literară au fost mai slab reprezentate. Despre dramaturgie nu am date. Cîteva titluri se detaşează net, prin anvergură şi consistenţă. La debut, „Marea pipeadă“ de Iulia Militaru (la poezie), „Cărţile omului dublu. Teatralitate şi roman în România regimului comunist“ de Anca Haţiegan (la critică) şi „Sînge satanic“ de Cristina Nemerovschi (la proză) sunt, probabil, suficiente.

Pe scurt: în an de criză, literatura română s-a descurcat cel puţin onorabil.”

(Paul Cernat, Adevărul)

*

“Trilogia asta poate deschide mintea oricui, oricărei persoane care e fixată pe o idee anume, trilogia demitizează orice și arată doar adevărul pur.

Oricum, era și timpul ca literatura românească să dea lovitura, să strige “Încă exist!” și chiar să te lase cu gura căscată. Recomand trilogia asta oricui, este valoroasă și sunt absolut convinsă că oricine se poate regăsi în M. la un moment dat.”

(Cristina Boncea)

*

“Este o carte foarte actuală, o carte care, dincolo de limbaj, încearcă să spună ceva, cu adevărat, despre ce se întâmplă în actualitate. Este o carte vie, care se axează în principal în jurul a patru personaje: o avem pe fabuloasa, unica, “cea mai tare femeie din univers” – R., îl avem pe B., un puști teribilist, simpatic, nonconformist, o avem pe D., sora lui R., o puștoaică senzațională, o puștoaică atipică – într-un fel atipică, pentru că multe cititoare se vor identifica în acest personaj și își vor găsi puncte de reper. O mulțime de întâmplări fabuloase. Savuroase dialogurile, de o naturalețe remarcabilă, incitante fragmentele cu erotismele disimulate, bună coerență per total. Trip-uri, joint-uri, întâmplări de natură să te facă să te gândești la tot ce înseamnă, în cele din urmă, trăire. Peste 370 de pagini… Pare mult, dar vă asigur că totul se petrece atât de vibrant și atât de incitant încât ai sentimentul că paginile îți fug pe retină, îți dansează într-un ritm amețitor. Ce mai… merită citit!”

(Gelu Vlașin)

*

“Romanul Cristinei Nemerovschi, Sânge satanic, încântă prin foarte mult umor si multă excesivitate. L-am îndrăgit pe M. pentru că, deşi ascultă Marduk, Deicide, Slayer, Pantera, Amon Amarth, iubeşte Arghezi.”

(Dragoș C. Butuzea)

*

„Opera aparține unui gen literar nou, cum îmi place mie să îl numesc, romanul adolescent, scris fără inhibiții, care prezintă lumea fără ocolișuri, de multe ori din perspectiva unei persoane puțin diferite, care se diferențiază de marea masă comună.”

(Mihnea Melencu, Revista de Povestiri)

*

„Sânge satanic este plin de umor negru și are multe subtilități ascunse printre rânduri.

M. deține și o doză de egoism, aceasta reieșind din propriile cuvinte: „am citit mult, am cunoscut oameni nebuni şi interesanţi şi m-am bucurat că nu-i voi mai vedea niciodată. Mi se părea important doar ceea ce pot lua cu mine din ei, din ce trăiesc şi înţeleg alături de alţii. Corpurile, persoanele, astea puteau fi înlocuite. Doar eu contam.”

Nu este o carte pe care oricine ar puteasă o citească, deoarece nu oricine înțelege din prima profunzimea ei. Anumiți cititori s-ar simți luați peste picior. Este totuși o carte actuală și sunt sigură că va rămâne de actualitate mult timp.”

(Elena Stoica, Revista de Povestiri)

*

“Este un roman scris excepțional din punct de vedere stilistic, fără clișee, fără timp morți, fără tâmpenii, fără exaltări, fără aroganță. Chiar nu face nicio aroganţă romanul ăsta. Poate de aceea te şi cucereşte imediat şi devine veridic tot ceea ce povesteşte personajul. Romanul nu seamănă cu nimic din ce s-a scris până acum – aduce ca noutate, la noi, un discurs extraordinar de bine susținut pe o poveste autobiografică (am zis deja că e la persoana I scris acest roman) dar în care se regăsesc treptat și aproape programatic toate nemulțumirile noastre cotidiene, toate miturile urbane. Se citește halucinant, se citește cu sufletul, nu poți să sari niciun fel de pagină, de pasaj, sunt scrise într-o emoție și într-o vervă extraordinare amândouă, care ajung până la inima cititorului. Romanul este excepțional și pentru că el anunță o nouă literatură.”

(Doina Ruști)

*

“Daca e sa mai adaug si eu o eticheta celor existente deja, l-as situa in familia underground-ului, din care tin sa amintesc cateva romane de referinta: Trainspotting, Sectantii (Iuri Mamleev), Gheata (V. Sorokin) sau Mitraliera de lut (Pelevin) si, in cele din urma, Demonii. Cei familiarizati deja cu aceste carti sa n-o ocoleasca nici pe aceasta. Nu vor fi dezamagiti!”

(Ștefana Atodiresei, Alt Iași)

*

“Cristina Nemerovschi, autoarea celui mai controversat volum de proză scris în România în 2010, Sânge Satanic, este un Gorzo literar suicidal, cu un magnetism pe care îl gust cu ochii închişi, ca pe otrava de şoareci cu care se droga William Boroughs în timp ce lucra ca exterminator în Chicago.

Ea face parte din curentul disperado al literaturii tinere, care pare să reitereze nostalgic timpul pierdut de noi sub un comunism antiseptic în anii ’60.”

(Adrian Ioniță, Arta Magazine)

*

“În afara uşurinţei cu care e scris (sau măcar se citeşte) şi acest al doilea volum, mi-au plăcut pasajele care amintesc de manifeste (de exemplu, fragmentul de la pp. 276-280), dar şi multe replici haioase sau memorabile („locul acela în care mă simt acasă e mintea mea”, „rostul femeii pe lume nu e să gîndească, e să simtă”). Un alt mare merit al Cristinei Nemerovschi este că a creat un prototip de personaj care pur şi simplu nu exista în literatura română, astfel permiţîndu-i cititorului să poată intra (fictiv, fireşte, imaginar) în lumea rockerilor anarhişti.”

(Mihail Vakulovski, Tiuk!)

*

„Cristina Nemerovschi a devenit, încă de când a lansat Sânge Satanic (2010), un fenomen în rândurile celor tineri – şi nu e de mirare. Abilitatea ei de a culege nuanţe, reacţii, replici specifice apartenenţilor acestei vârste pare nesecată. Ca şi plăcerea de a le contrapune lumea adulţilor limitaţi, închistaţi în idei fixe, morţi pe interior şi inapţi de a face un simplu exerciţiu de imaginaţie.

Poate că rebelii cu sau  fără cauză ai Cristinei Nemerovschi sunt doar oglinzi ironice şi necruţătoare asupra societăţii, aşa cum şi peripeţiile lui Holden Caulfield erau o admirabilă incursiune în mediocritatea americană. Cert e că duritatea  lor e  de suprafaţă. Ca orice adolescent al acestui pământ, Vicky e 99% dragoste. Ştie să ierte cele mai stupefiante trădări într-o singură secundă. Evident că vorbim de partea de 99%  ascunsă sub nivelul mării.”

(Lorena Lupu, Bookland)

*

“Cristina Nemerovschi reuşeşte, prin această carte, o treabă genială: reconstruieşte drumul unei generaţii (poate chiar acea generaţie mult-hulită de către unii, a Pieţii Universităţii), formată din oamenii care credeau în propriile idealuri şi în nişte principii la care nu puteau renunţa. Se poate considera că ceea ce am spus mai sus sunt cuvinte prea mari, dar este o părere personală, părerea unei persoane care a citit romanul cu mult interes şi care a descoperit treptat drama unui personaj inadaptat, dar cu principii puternice: „Nu am pentru ce să trăiesc. Şi îi dispreţuiesc profund pe oamenii care au sau cred că trebuie să ai ceva pentru care să trăieşti. Nu am avut niciodată; doar m-am minţit că am, a fost o scuză. Dar am terminat cu asta. Când ai pentru ce să trăieşti pierzi din vedere tocmai trăind. Trăiesc doar ca să văd ce iese din asta. Şi să mă piş pe mine de râs. Până mor de râs, pe bune. Nu îmi dau niciun motiv pentru care aş putea să mă preocup de soarta omenirii. Îi consider pe toţi nişte extratereştri. Sau mă consider pe mine, ceea ce e fix acelaşi lucru. Nu mai semănăm prin nimic, şi atunci de ce aş avea compasiune, înţelegere? De ce aş iubi nişte fiinţe care nu îmi spun nimic? De ce le-aş ucide, dacă efortul ar fi prea mare şi nu mi-aş demonstra nimic prin asta?”

Dacă nu sunteţi convinşi de cele de mai sus şi sunt sigur că există “cârcotaşi” de meserie care refuză să citească romanul numai din pricina titlului său, vă recomand să citiţi măcar capitolul “De ce nu iubim femeile”. Astfel, veţi continua lectura sau o veţi refuza pentru totdeauna. Părerea mea este că veţi alege prima opţiune…”

(Filme – cărți)

*

“Cartea asta te lasă cu niște frisoane, așa cum și este menirea ei. Tremuratul nu e de la vreme, sau de la groază, ci din interior.”

(Irina Du Plessis, revista Egophobia)

*

“Cartea asta este vie, o simţi că pulsează de viaţă. Trăirile de zi cu zi ale adolescenţei (şi nu numai) izvorăsc din ea!

Nu se citeşte uşor şi pentru cei foarte sensibili e chiar periculoasă. Poate să li se facă rău de la stomac. Cartea nu se poartă cu mănuşi cu noi cititorii, ba chiar ne calcă puţin în picioare. După ce o citim ieşim puţin şifonaţi. Dar în orice caz, nimeni nu poate fi indiferent în faţa „Sângelui satanic”. Poţi să te îndrăgosteşti de această poveste rebelă sau să o urăşti. Te obligă să trăieşti lectura şi să intri în vâltoare!

Este un volum care m-a lăsat cu gura căscată dar şi cu o emoţie în inimă, emoţie ce se ascunde în spatele limbajului dur. Trebuie să încerci să citeşti dincolo de cuvinte şi atunci vei pătrunde într-o lume fantastică. Trebuie să vă faceţi curaj şi să citiţi voi povestea din „Sânge satanic”. Veţi constata că ţineţi în mână o carte deschizătoare de drumuri!”

(Iulian Sîrbu, revista Timpul)

*

“Un roman cu un umor nebun și un stil care te trimite la Henry Miller.”

(Emil Brumaru)

*

“Relaţia între M. şi R. este, de fapt, laitmotivul trilogiei, iar în Rezervaţia unicornilor ajunge şi ea la maturitate, ca şi personajele. Este o relaţie care transcende sexul, geloziile, relaţiile cu alte personaje. Este o legătură puternică şi durabilă, care se petrece într-un univers doar al lor, înntr-o rezervaţie a unicornilor.

‚Probabil că asta însemna să fii unicorn. Să trăieşti până când simţeai că îţi va exploda creierul, iar corpul tău se va înnegri şi se va chirci ca o hârtie arsă deasupra focului. Să nu laşi nimic pentru viitor, să consumi totul azi, aici, acum, să termini, iar a doua zi să te trezeşti în faţa unui gol pe care să-l ummpli iarăşi cu tine, cu minunăţiile minţii tale care nu avea capăt, nu avea limite, era mereu alta, era surprinzătoare şi seducătoare, pe zi ce trece mai strălucitoare, mai perversă, mai sofisticată.’

Iar dacă nu v-am convins încă, vă mai spun că citind Rezervaţia unicornilor veţi avea senzaţia că totul se petrece în timp real, iar personajele trăiesc în România actuală, alături de noi. Este ca şi cum Cristina Nemerovschi ori scrie azi şi publică mâine, ori lasă loc în text pentru a insera înainte de publicare ultimele evenimente din rubricile mondene şi de ştiri. Găsim în text patinatorii din Cişmigiu îmbrăcaţi după moda iernii 2013/2014, protestele de la Pungeşti şi Roşia Montana, divorţul Biancăi Drăguşanu de Victor Slav şi prăbuşirea avionului cu medici în munţii Apuseni. Toate acestea te fac să te întrebi dacă nu cumva M. era tipul din faţa ta la coadă la vin fiert la târgul de Crăciun din Piaţa Universităţii.

Iar dacă vreţi să aflaţi ce este Fram şi mai ales în ce constă The Fuckin’ Deal, vă invit să faceţi repede rost de un exemplar din Rezervaţia unicornilor, pentru că au cărţile Cristinei Nemerovschi un talent să dispară din librării şi să fie re-editate, ceva de groază!”

(Andreea Tănase, Semne Bune)

*

“Cristina Nemerovschi este una dintre tinerele şi talentatele scriitoare din noul val. Este tânără, vie ca o flacără, scrie şi vorbeşte la fel cum trăieşte: intens, ca şi cum fiecare clipă ar fi ultima. Spune lucrurilor pe nume, fără perdea, fără perieri, fără să linguşească dar nici să buşească pe nimeni.

E prea deşteaptă pentru vârsta ei. E un om deschis ca o carte, lipsită de prejudecăţi şi inhibiţii stupide. Iar cărţile ei sunt atât de vii, te acaparează complet cu fiecare cuvânt, cu fiecare virgulă… Eşti acolo, respiri împreună cu personajele. Merită s-o citiţi.”

(Gazeta Românească, Observator)

*

“Cristina Nemerovschi este o revelație a literaturii din ultimii ani. Cărțile ei sunt căutate, citite, ea are fani așa cum au cântăreții de rock sau actorii de cinema.”

(Banatul meu)

*

“Personajele Cristinei îndeamnă la revoltă, dar la una gândită. Citind cărțile ei ai senzația că cineva îți trage o palmă și te trezește la realitate; ele neagă orice fel de prejudecată, spunând lucrurilor pe nume, înfățișându-le așa cum sunt în realitate. Limbajul violent prezent la toate personajele, tentativele de incest ale lui B., crimele lui Corbu și ale lui Vicky, sexul, alcoolul și drogurile sunt doar un pretext pentru experiențele personajelor, pentru mesajul cărții. Cristina a reușit prin cărțile ei să le arate multor adolescenți (și nu numai) că literatura poate fi și altfel decât cea din manualele școlare, interesantă și – cel mai important cred eu – aproape de ei. Eu cel puțin m-am regăsit izbitor de mult în mai toate cărțile ei, în special în Păpușile, ultimul ei roman (până acum).”

(Alecart)

*

“În ultima vreme au început să apară cărți de proză ale unor autori cu totul dezinhibați, în special ale unor autoare, ca Alina Nedelea, Claudia Golea, Cristina Nemerovschi sau Lorena Lupu. Radu Voinescu a numit-o inspirat pe Cristina Nemerovschi „rebela literaturii române”.”

(Alex Ștefănescu)

Share Button

Lasă un răspuns