Interviuri

„Arta ar trebui sa miste, sa revolte, sa puna pe ganduri, sa distruga confortul, obisnuinta si prejudecatile”

Literatura trebuie sa provoace si sa intrige. Ea trebuie sa ii ajute pe oameni sa fie sinceri cu ei insisi. Asta crede Cristina Nemerovschi, unul dintre cei mai cititi scriitori romani.

Cristina Nemerovschi este o scriitoare tanara pe care nu poti sa o ignori. In numai trei ani, ea a publicat patru romane, iar viteza cu care scrie lasa pana si un TGV in urma. Asta e meseria ei si o face cu pasiune si responsabilitate, desi cartile ei nu sunt usor de „rumegat”. Personajele ei, de obicei adolescenti, fac tot ce le trece prin cap. Misiunea lor este sa spuna celorlalti, raspicat, cine sunt. Nu tin cont de „gura lumii”, dar cu siguranta sparg „gura targului”. Are in lucru alte opt carti de proza si poate sa scrie, dintr-o suflare, 20-30 de pagini. Romanele ei s-au vandut in peste 12.000 de exemplare. Cristina Nemerovschi crede intr-o literatura onesta, fara perdea.

Intr-o lume in care imaginatia ne este antrenata prin tot felul de medii – televizor, calculator, teatru 3D, cinematografie – la ce ne mai folosesc cartile?

Intr-adevar, cartile sunt privite de tot mai multi ca un moft, ca obiecte lipsite de necesitate, o fita, chiar. Aud tot mai des replica aceasta: „Cine mai are rabdare si timp sa citeasca o carte?”. Fara a fi deloc genul acela de scriitor care afirma cu emfaza ca ar trebui sa acordam mai putin timp calculatorului sau imaginilor, lectura si noile modalitati de a petrece timpul pot supravietui perfect impreuna, ba chiar se pot completa reciproc. Teoria aceasta imi este demonstrata de foarte multi adolescenti, care nu renunta la timpul petrecut pe Facebook, la socializare pe diferite site-uri, asa cum nu renunta nici la vizionarea a foarte multe filme si, cu toate acestea, gasesc timp pentru citit. Fireste, in ziua de azi, o carte are un test mult mai dificil de trecut fata de deceniile trecute – ea trebuie sa aiba acel „ceva”, acea carisma imbatabila, care sa o impuna in competitia cu alte modalitati de a petrece cu folos timpul. Pentru a-si recuceri locul printre hobby-urile tinerilor, cartile trebuie sa fie atractive, alerte, pasionante, cuceritoare, imposibil de ignorat.

Placerea pe care ti-o ofera lectura este diferita de cea pe care ti-o ofera un film sau o piesa de teatru. Cartile au acel ceva numai al lor; pe langa placerea de a te izola, de a te rupe pentru o vreme de lume, numai tu cu gandurile tale si cartea, pe langa fosnetul seducator al paginilor tiparite, exista magia cuvintelor, exista o oarecare tihna a povestii, pe care cinematograful si teatrul nu ti-o pot oferi, pentru ca ele merg practic pe alte directii de seducere a publicului: imagini, tonuri ale vocii, carisma actorilor etc. O carte iti ofera mai multa posibilitate de implicare, iti solicita imaginatia; m-am gandit mereu ca practic cititorul rescrie cartea impreuna cu tine, autorul, proiectand in ea ceea ce doreste el de fapt sa fie acolo. O carte, recitita, iti poate spune de fiecare data lucruri noi, pe care nu le-ai remarcat la prima lectura. Cartea depinde foarte mult de starea celui care o citeste, asa cum depinde si de starea celui care o scrie. In concluzie, cred ca o carte este menita sa completeze tabloul modalitatilor prin care arta se exprima astazi, iar o carte remarcabila, puternica, care are ceva numai al ei de spus, nu ar trebui deloc sa priveasca cinematograful, teatrul sau internetul ca pe niste rivali, ci dimpotriva. Pana la urma, o carte care trece testul publicului va ajunge sa aiba niste aliati in acestia – cineva se va gandi sa o ecranizeze, sau sa o puna in scena, sau sa-i filmeze un trailer pe care sa-l difuzeze pe internet.

Ii privim pe scriitorii de altadata ca pe niste vedete, iar scriitorii de azi fac parte dintr-o adevarata industrie. De ce sunt scriitorii priviti ca niste superstaruri? Nu trebuia sa fie literatura domeniul ala care vorbeste despre lucruri serioase, care nu are treaba cu mainstream-ul?

Prima explicatie care imi vine in minte este aceea ca scriitorul in general (cu atat mai mult cel care devine cunoscut publicului larg) are o personalitate puternica, adesea contradictorie, iar acest lucru atrage. Oamenii vor sa cunoasca ceea ce se ascunde dincolo de carti. La carisma scriitorului contribuie de multe ori si felul in care a trait, cel mai adesea excentric, luptand cu tentatii de tot felul. Mi se pare firesc ca viata unui scriitor sa aiba perioade de excese – o opera adevarata nu se poate naste din moderatie, in general. Evident, pot fi si exceptii: exista scriitori care au trait cumpatat, iar excesele si nebunia au populat doar cartile lor – altfel spus, au separat personalitatea omului de cea a scriitorului, lasand-o doar pe aceasta din urma sa fie wild & unbalanced.

Este adevarat, in perceptia obisnuita, scrisul este cumva rupt de mainstream, de ceea ce vedem, de pilda, seara de seara la televizor, dar cred ca tocmai aici sta si o alta posibila explicatie. Oamenii au nevoie si de altfel de idoli decat cei din showbiz; au nevoie de figuri puternice, cu atitudine, care sa le raspunda la intrebari cumva mai esentiale. Au nevoie de oameni care s-au facut remarcati si iubiti prin felul in care gandesc, oameni care au ceva original de spus… sau, poate, asta e doar un tablou ideal pe care-l pictez eu acum.

Pe de alta parte, scriitorii de azi sunt ceva mai implicati in viata publica, apar la diferite talk show-uri, participa la intalniri si discutii cu cititorii, sunt iubiti sau, dimpotriva, sperie, revolta, asadar e firesc sa fie priviti ca un fel de staruri (desi, sincer, cred ca multi ar merita sa fie vazuti asa si inca nu sunt destul de cunoscuti pentru a ajunge acolo). Iar scriitorii de ieri… pe vremea lor au avut ceva mai putina concurenta, ieseau mai usor in evidenta prin tot felul de excentricitati, cel mai des necautate.

Care este realitatea pe care tu incerci sa o arati cititorilor prin intermediul cartilor?

In primul rand, incerc sa le arat o realitate bruta, neinfrumusetata. Nu cred ca arta ar trebui sa infrumuseteze, asa cum nu cred ca scopul ei principal este acela de a fi confortabila. Arta – inclusiv cartile, sau cu atat mai mult cartile – ar trebui sa miste, sa revolte, sa puna pe ganduri, sa distruga confortul, obisnuinta si prejudecatile. Altfel, daca ma intrebi pe mine, e o pierdere de timp, la fel cum e pierdere de timp sa urmaresti o telenovela cu scenariu mediocru, cu actori care joaca prost. Asadar, incerc sa le arat lumea in care traim cu totii, si in special acele parti ale ei cu care nu ne simtim confortabil, care ne sperie, cumva. Pe langa substratul social nefardat al cartilor mele, multe pagini sunt dedicate introspectiei personajelor. Cred puternic in ideea ca nu putem lasa in urma noastra ceva demn de luat in seama atata timp cat nu ne cunoastem cu adevarat. Trebuie sa folosim tot timpul pe care-l avem la dispozitie pentru a ne cunoaste pe noi insine, pentru a ne intelege si pentru a ne accepta. Ca si in cazul realitatii din afara noastra, nu ma atrage prea mult analiza gandurilor confortabile, luminoase, frumoase, ci a celor ascunse, dureroase, de care ne temem si pe care vrem sa le tinem cat mai bine zavorate. Cred ca fiinta umana este interesanta tocmai datorita acestui amestec de luminos si intunecat, de angelic si demonic, de frumusete si uratenie. Nu este treaba artei sa separe apele, sa moralizeze – arta care face lucrul asta nu ma intereseaza deloc.”

CONTINUAREA: http://www.redbull.com/ro/ro/stories/1331614959495/cristina-nemerovschi-arta-ca-exercitiu-de-sinceritate

Share Button

Lasă un răspuns